Nu trebuia să fie așa

Ca să pot accepta trecutul (trecuturile) am îmbrățișat câine câinește și eu ideea că pentru ca să ajungi la lumină trebuie să suferi, un fel de „din lacrimi s-a născut elektra”.
Dar pe drum într-o zi în meditație am auzit clar „nu trebuia să fie așa”. Destul de începătoare fiind m-am gândit inițial că am făcut eu alegeri greșite și m-am întors cu „privirea” în trecut să văd unde este punctul de unde am mers greșit. Sincer spus fiecare decizie luată putea fi greșită sau bună căci nu aveam de unde să știu acum la momentul călătoriei înapoi dacă era mai bine să iau o altă hotărâre.
Cu timpul am înțeles că era vorba de suferință în general. Chestia că musai să suferi ca să fii bun am depistat-o ca fiind eronată.
În consecință, de atunci încolo am refuzat categoric să sufăr sau să-mi fac griji. Nu mi-a ieșit imediat perfect dar cu timpul perioadele de sufeință s-au diminuat simțitor și am observat că pot, dacă vreau să le sistez ca la comandă.
Griji mi-am mai făcut dar și pe astea le am destul de bine sub control. Când vin, le transform cât de repede pot.

Featured Image -- 9767

refuz sa onorez intelegeri la care…

il separatio

atentie articol care trebuie platit!

cer plata o fapta buna pe care fiecare cititor o va face pentru altcineva. ceva ce voi spune eu pentru fiecare in parte. cine accepta conditia imi va trimite mail pe separatio9@gmail.com cu textul accept conditia. cine nu accepta va trebui sa nu citeasca textul de mai jos. onorabil deci. (cine triseaza, se triseaza.)

constantine-1

refuz sa onorez intelegeri la care nu am luat parte 🙂

e asa simplu.

nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa fiu mancare emotionala, „angajat” pentru 10 ore munca pe zi, sau pentru… pentru.. stiti voi.

Cineva  stiind ce se intampla cu mintea straina, indemna omul sa renasca din nou, dar in timpul vietii, nu dupa moarte. S-a folosit cu intelepciune de „armele” mintii straine, de softul bine/rau ca sa induca omului ideea de lupta contra invadatorului dar sa fie gingasi cu mintea adevarata, pentru ca ea va fi precum…

Vezi articol original 660 de cuvinte mai mult

Călători

Unii (de ex. eu) vorbesc despre drumuri, alții le fac.
D. este o colegă de serviciu. Tânără, ambițioasă, aventurieră. La sfârșitul lui martie ne părăsește. Și-a adunat bani pentru o călătorie în jurul lumii.
Eu din confortul meu de babă ezoterică m-am gândit la ceva de gen croazieră.
Am descusut-o curioasă.
Păi merge cu rucksacu prin lume. Planuri are doar pentru începutul călătoriei restul ar vrea să se întâmple. Vede ea, îmi spune.
O întreb cu cine mai merge. Singură. Peste câteva luni o urmează două prietene și când prietenul ei termină ucenicia se adaugă și el.
O întreb dacă s-a gândit să facă un blog și zice că da. Schimbăm câteva impresii despre blog și apoi o rog din start să-mi permită rebloguri când a fi să fie. I-am promis că și traduc în lb. română, să se bucure și cei câțiva cititori ai mei de călătoria ei.
Rămân curioasă și-i țin pumnii lui D.
Drum bun!

De ce cred…

drumuldinmine

eu că Schrecksee se cheamă așa (lacul groazei). Înainte să fie un lac frumos, cu mulți ani în urmă, bănuiesc că a fost o balastieră. De fapt multe lacuri în Bayern au fost inițial balastiere.
Când am poposit prima dată acolo am fost încântată de frumusețea lacului, liniștit, bogat în natură și pace.
Ca deobicei mă prezint în gând spiritelor naturii și le mulțumesc pentru munca ce o fac, promițând că vom încerca să o respectăm și să ne comportăm cumsecade.
Spre seară, așezată în scaunul de camping închid uneori ochii și sper să zăresc un spiriduș sau o zânuță dar de cele mai multe ori îmi trec pe sub pleoape secvențe de amintiri păstrate în memoria locului: sex la iarbă verde, imagini generale de pescuit și… de data aceasta în apă imaginea unui bărbat în costum de scafandru prins pe fundul lacului sub un grătar metalic. Deschid ochii speriată…

Vezi articol original 751 de cuvinte mai mult

Povești din gară

Autobuzul întârzie și deci trenul îmi pleacă de sub nas. Mi-ar mai fi trebuit 3 secunde. Peste jumătate de oră vine altul așa că mă așez pe băncuța de metal și dârdâi de frig căci m-am îmbrăcat subțire să provoc primăvara la venit.
Vine trenul, mă bucur de căldura din interior, mă așez confortabil pe un scaun și… la a doua stație, în Ludwigsburg conducătorul de tren zice că acest tren nu merge mai departe. Între Kornwestheim și Zuffenhausen segmentul de șină este blocat. „Persoane pe șină”!
Coborâm toți, trenul se întoarce pe traseul de unde a venit. Vine următorul tren spre Stuttgart. Toată lumea se bucură, urcă în el… Vine aceeași poveste ca mai înainte. Toți coboară… vine următorul tren. Și cam așa s-a derulat timp de o oră jumate povestea din gară.
Urcăm, suntem câteva sute de persoane, în tren și… pleacă. Hura! Toată lumea zâmbește ușurată.
În forfota de pe peron observ că toți sunt calmi. Nimeni nu se enervează nimeni nu vociferează, nimeni nu se plânge.
”Intervenție polițienească”, „Persoane pe șină” sunt expresii care marchează de cele mai multe ori evenimente triste: ori un accident ori o sinucidere.
În ultima vreme parcă se înmulțesc evenimentele de gen. Dacă anul trecut pe traseul vechi am prin două, pe traseul nou deja în decurs de o lună, am prins două.
Să fii conductor de tren nu-i chiară o meserie ușoară.

Nu-mi prea place să vorbesc despre unele percepții dar separatio m-a provocat indirect la povestit.
Sunt cam 6 ani de atunci. Adâncită, la masă în rugăciune, cu capul plecat, am avut o viziune asupra mea, dinafară. Când privești așa totul se vede într-un ansamblu. Vezi toate camerele și detaliile deși sunt pereții și nu trebuie să-ți plimbi privirea în cerc.
În cârcă, prinsă bine de gât, îmi trona binemersi un ceva făcut parcă din zdrențe, murdar, întunecat. Să vă fie clar că mi s-a făcut rău de spaimă. M-am calmat și fără să știu despre ce este vorba, am început cu răbdare să desprind de la gât, zdreanță cu zdreanță arătarea. I-am poruncit blând dar ferm să se desprindă și să plece. Habar n-am cât a durat dar la un moment dat am văzut ciudățenia plimbânduse debusolată prin apartament. Era o ființă înaltă și durdulie cu o glugă pe cap, gârbovită și posacă. Bănuiam că mormăie ceva nemulțumită.
Era, atunci așa am crezut, aspectul care făcuse din mine, omul milog, cerșetorul de la curul lumii dependent de alții, de mila altora, în sărăcia-mi financiară, dependenta emoțională.
Mi-a fost milă și silă de acea ființă în egală măsură.
În lunile ce au urmat chiar mergând pe drum aveam mai des viziuni de sus de unde mă vedeam umblând gârbovită, adusă de spate, cu privirea tristă și miloagă țintuind pământul și mă durea inima de milă și silă. Nu sunt eu aceasta, îmi spuneam de fiecare dată. Cu câtă sete intonam atunci și-mi chemam eul superior să mă locuiască:
smaranda, smaranda, smaranda, cu adâncă iubire în inimă te chem să fii mereu cu mine.
Ca prin minune, spatele se îndrepta de fiecare dată și privirea se îndrepta în față, veselă, demnă, binevoitoare.
Mi se mai întâmplă și azi foarte rar să umblu cocoșată dar observ mai repede și mă intonez.

Featured Image -- 9717

cum invizibiliul devine vizbil

il separatio

din latura activa a infinitatii..
„- Vreau să apelez la partea analitică a minţii tale, spuse don Juan. Gîndeşte-te puţin şi spune-mi cum ai explica contradicţia dintre inteligenţa inginerească a omului şi stupi
ditatea sistemului lui de credinţe sau stupiditatea comportamentului lui contradictoriu. Vrăjitorii cred că animalele de pradă ne-au constituit sistemul de valori, noţiunile de bine şi rău, moravurile sociale. Ei sînt cei care ne-au inoculat speranţele şi visele de mărire sau eşec.
Ei ne-au dat avariţia, lăcomia, laşitatea. Animalele de pradă sînt cele care ne determină să fim complezenţi – satisfăcuţi de noi înşine, banali, egocentrici.
– Dar cum reuşesc să facă lucrul ăsta, don Juan? l-am întrebat enervat parcă şi mai mult de ceea ce spunea. Ne şoptesc la ureche în timp ce dormim?
– Nu, nu fac aşa. Ce idioţenie! îmi răspunse zîmbind. Sînt mult mai eficienţi şi organizaţi. Ca să ne păstreze ascultători şi slabi…

Vezi articol original 1.054 de cuvinte mai mult