Frații

Ne-am așezat chiar în bătaia vântului deși trebuia să ne gândim puțin și să ne organizăm, căci cunoaștem balta de atâția ani.
În fața caravaningului se înalță un stejar bătrân cu care intru la un moment dat în vorbă,fără să sper că și primesc răspuns. Întrebam de furtunile ce are să vină și dacă avem ceva de teamă.
Răspunsul a venit destul de repede și neașteptat, tradus de rațiune în ardeleană:
-Nuuuuuuuuuuuuu-i baaaai… staaați liiinișșșștițiii….
Am mai vorbit de una de alta, l-am întrebat dacă avem voie să-i ardem din cele cinci pungi de omizi, măcar trei. Cu aceeași voce bătrână nici feminină nici masculină îmi dă de înțeles că „faaaain ar fiii”. Apoi râde mulțumit.
Ne-am mutat totuși după o săptămână de vânt din față pe partea de vest a bălții. În față avem trei arțari tineri. Acolo unde ne-am pus măsuța inițiez o discuție cu unul din ei. Mă surprinde vocea veselă, copilăroasă, mai mult râzând și chicotind, ne urează bun-venit,o fi bine, n-o fi nimic grav.
Sunt curioasă să aflu cine i-a făcut. Tatăl, tatăl ne-a făcut. În cap încerc să traduc „mamă” gândind la mama natură, planeta mamă și etc. Nu, nu! Tatăl, Tatăl ne-a făcut! Nimic nu este mai presus de Iubirea Tatălui.
-Tată vostru este același Dumnezeu de care vorbim noi oamenii?
-Da.Noi suntem frații voștrii. Nimic nu este mai presus de Iubirea lui Dumnezeu.Voi sunteți mai aroganți crezând că sunteți mai speciali și faceți o mulțime de năzbâtii.
Nu știu de ce, mi-a venit în minte Iisus, deși nu mă mai gândisem cam de multișor la el. Întreb dacă știe cineva cine este Isus.
-Isus, este fratele tău.
O duioșie fără margini mi-a inundat corpul, inima s-a deschis într-o iubire de nedescris. M-am dus în spatele caravaningului făcându-mă preocupată ca să pot să plâng. Ce dor mi-e de fratele meu.

Vin apele

Sunt într-un cartier cu zgârie-nori. Blocul în care locuiesc este foarte înalt, sunt la parter și îl privesc dând mult capul pe spate. Este o construcție ciudată.La bază este pătrată și se mai sprijină pe două coloane rotunde în stânga și dreapta.În jurul blocului, în spirală coboară sau urcă trepte, în mijloc se află un ascensor argintiu tubular. Spre vârf construcția devine tot mai amplă, se lărgește și se termină cu un platou hexagonal asemănător cu locurile de aterizare pentru elicoptere dar mult mai mare. Pe platou se află apartamentul meu încadrat într-un cartier întreg de locuințe, o piață de legume, o sală de consert, o alimentara și o filială de bancă unde încerc de câteva ori să merg să scot bani, dar bancherul este ocupat, ține predici credincioșilor aflați în filială. Mă plimb pe caldarâmul pavat cu pietre lungi dreptunghiulare, privesc oamenii, oferta de zarzavatuir din piață, cetățenii adunați în sala de spectacole, fără tavan și pereți.
Intru în apartament. Aici se deschide o altă lume, un cartier cu locuințe, oameni puțini, o lumină odihnitoare albastră, pare artificială.
Începe să plouă. Ies afară și privesc de sub o copertină cum ploaia cade torențial și parcă nu se mai oprește. Printre blocuri, puhoiul de ape mâloase începe să se ridice amenințător. Nu mai durează mult și a ajuns la marginea platformei care acum s-a umplut de oameni , tăcuți privesc la apele învolburate și murdare de mâl care dau năvală din toate părțile. Acolo unde coborau scările, se află acum legate cu frânghii de un cablu ce unește două blocuri, două bărci: una verde mică și una mai mare neagră din cauciuc.
Simt presiune în apartament și deschid ușa de la intrare. Din locuință dau năvală pe scări și geamuri alte ape, mai curate dar în cascade furioase.
Sunt neliniștită și îngrijorată dar totuși obiectivă. Privesc. Știu că nu pot să fac nimic. Nu interpretez, nu caut soluții, nu mă simt direct amenințată.
A încetat ploaia. Liniște. Doar apele încă învolburate se mai zbat printre zgârie-nori, apoi ca la un semnal, dispar. În urmă este curat. Nici un strop de mizerie sau mâl.
A fost un vis care pare că a durat toată noaptea. Deși m-am trezit de cel puțin 5 ori, să beau apă sau să merg la toaletă (nu-i de mirare după câtă apă a curs printre blocuri)visul a continuat de de fiecare dată acolo de unde a fost întrerupt.
Șați1 se ridică din pat și se pregătește să meargă la lucru. Eu mai am timp și ațipesc din nou.
Stau de vorbă cu 4 ființe de fum, foarte înalte și subțiri, au o formă umanoidă dacă ai puțină imaginație, capetele sunt mari, parcă ar fi niște lubenițe ovale împlântate pe niște leațuri înalte.
Mă trezesc deabinelea, nu mai am chef să dorm. Nu sunt prost dispusă dar nici nu-mi vine să râd.
Aiureală cu ape.

Am obosit să mai controlez totul

Lover of men, life and creation

Am învățat (sau mai bine zis mi s-a întipărit în subconștient) încă de la o vârstă fragedă, că bărbatul e dușmanul nostru, este o ființă care folosește femeia, care ne aduce multă suferință și chiar și în cel mai bun caz este doar un rău necesar. Mintea mea nu prea a crezut în asta niciodată și parcă am încercat mereu să dovedesc contrariul, dar uite că acum realizez, că programul asta funcționează în subconștientul meu și îmi afectează deciziile, comportamentul, sentimentele, raportarea la bărbați și practic toată viața. Și din nefericire sunt doar una din miile sau chiar milioanele de femei, care sunt afectate de tiparul acesta tembel. Dar de unde vine? Din durerea altor milioane de femei, care au trăit înaintea noastră. Femei, care au avut drepturile confiscate și feminitatea reprimată. Femei, care au depins în totalitate de bărbați, femei asuprite, maltratate, folosite și violate (aproape) de fiecare dată…

Vezi articol original 1.183 de cuvinte mai mult

Coloană

Am fost în centru, după niște bani, după niște cumpărături. Nimic pretențios și nuștiucum. Trec pe același pod, odată cu șoseaua,peste autostradă.
Coloana de mașini cât vezi cu ochii, șerpuiește în mers încet, unduiește și toarce liniștită ca un motan leneș.
Am trecut de zeci de ori peste autostradă dar azi se simte altfel. Privesc prima dată în trecere cu coada ochiului, apoi încetinesc mersul, privind de sus peste acoperișurile automobilelor și camioanelor. În fiecare mașină cel puțin un om și fiecare om curge prin mine ca și cum cu degetele răsfirate treci mângâind apa.
Un fuior de drag, un fior de bine, se ridică din străfunduri. Dragostea pentru om. Revărs preaplinul de iubire peste coloana de mașini și cer binecuvântare pentru toți și toate.
Îmi amintesc de o prietenă, care știa să intre în om ca într-o catedrală, și de vorbele ei pe care nici atunci nu le-am înțeles și nici acum „ cu puțin noroc, după ce vei muri, ți se va permite să te întorci aici să-ți ajuți omenirea pe care atât de mult o iubești”
Azi stau și mă gândesc că-i treaba lui Spirit și nu înțeleg cum se poate cineva îndrăgosti de omenire.
Azi mai mult ca oricând sunt conștientă că am lucrat mult și am făcut mult, căci de fiecare dată sunt încurajată să cred că nu am venit aici degeaba și am făcut tot ce mi-am propus și totuși… mi se pare puțin.

Planeta

În prima zi, balta ne-a primit direct cu o furtună cu rafale de vânt de 80-100km la oră. Au fost două ore extrem de neplăcute. Au urmat zile cu vânturi și liniști.
Auzul mi-a devenit atât de ascuțit că zgomotele mă duc în pragul disperării.
Deasupra lacului la mare înălțime, avioane militare exersează vânătoarea. Zgomotul pe care îl fac îmi aduce o imagine clară, cât de mică este planeta. De fiecare dată când le aud am senzația că locuiesc într-un glob de sticlă.
Îmi pică fisa că, de la Stuttgart la Arad sunt 1300 km dar până în spațiu doar 30. Stau iar și mă gândesc că aerul pentru noi respirabil nu este mai înalt de 4km.
Ce ciudat cum avem noi impresia că ne putem permite să aruncăm gaze, gunoaie și să fim neglijenți cu propria supraviețuire.
Mi se face părul măciucă. Dintr-o dată îmi este clară sălbăticia și periculozitatea reală a locului în care am coborât. O lume dușmănoasă și periculoasă.
Într-una din zile când iarăși vântul nu mai înceta să bată, șuierul sălbatic prin frunzele pomilor, foșnetul interminabil amestecat cu zgomot de avioane, ciripituri, șoseaua cu mașinile ei, scârțâitul tulpinilor din păduricea din stânga bălții mă transferă într-o zonă subsidiară. Aici totul este o înserare continuă, zgomotele se intensifică până la insuportabil, planeta parcă se desprinde cu un uruit înfricoșător, vibrează, scârțâie lugubru într-un efort inexplicabil. Privesc cu ochii fizici pe baltă, pescarii sunt liniștiți, în real nu se întâmplă nimic deosebit decât o furtună obișnuită, iar dincolo eram convinsă că vine sfârșitul lumii pentru că planeta, eram sigură, șia schimbat traiectoria în spațiu.
Au fost senzații foarte puternice iar pentru rațiune foarte greu de administrat.
Spre seară, totul a luat sfârșit. Lângă focul mic de tabără stau cu Șați1 la un vin rose, mai vorbim, mai tăcem.
Doamne cât de fragilă-i construcția iar noi cât de nesimțiți și inconștienți.