Transformare în timp

Dacă la început și pe parcursul foarte multor ani, vocea gândurilor negative pline de frică, constructoare de drame : da dacă nu iese bine, da dacă se întâmplă ceva, da dacă, știți voi, gândurile acelea care provoacă emoții negative și insomnii, era puternică și vocea subconștientului nu era auzită. Apoi, cândva, am sesizat foarte slab cealaltă voce, abia auzibilă care-mi spunea că-i ok.
Acum gândurile negative sunt mai de suprafață, mai rare, mai lipsite de substanță deși încă mai produc emoții negative. Peste ele se așează ca tunetul vocea pozitivă care repetă de mai multe ori: gândurile acestea sunt ireale, nu au substanță, totul va fi bine, este logic să fie bine.
Într-un timp destul de scurt, vocea fricii se estompează, dispare și lasă loc bunei dispoziții.

 

Musai

În concluzie a ceea ce am scris în cei aproape trei ani de blog, trezirea spirituală nu este o opțiune și nici un moft spiritual sau o modă new age ci o necesitate stringentă, un musai-musai cât se poate de real.
PS: când îmi permite timpul voi șterge unele, multe, articole neimportante și cu ele vor dispărea și unele eventuale comentarii vechi.

Dur

Pe parcursul anilor am avut, repetându-se sub diferite forme, vise în care parveneau niște animale ciudate. Un fel de vite nepământene, cu picioarele scurte, trupul masiv, pătrățos, capul mare cu coarne mici și ochii răi, adânci, brutali. Pielea cenușie și groasă.
Cu timpul mi-am dat seama că este vorba de adânca prostie (inconștiență) umană, brutalitate pură, lipsa oricărui gram de finețe și noblețe.
Când egoul se fisurează și omul începe să zărească printre văluri i se face părul măciucă, de groază. Cu atât mai mult cu cât simte că și el poartă semințe de fiară.
Sunt momente dificile în care unii doresc să adoarmă din nou, alții sunt pe punctul de a înnebuni iar alții aleg să plece.
Sunt întradevăr momente dificile dar nu imposibil de administrat.
Acceptanță necondiționată, un comportament transparent, gânduri pozitive cu multă iubire necondiționată și respect infinit pentru toate câte sunt cum sunt.
Nu știm de ce suntem aici, nu ne mai amintim și acest lucru creează confuzii dar trebuie să avem încredere în „noi” cei care SUNTEM atunci când hotărâm coborârea.

Poveștile vântului

Cald. Cald ziua, destul de cald noaptea, cu ferestrele larg deschise, zgomotele străzii sub pleoapele închise se estompează încet, apoi liniștea somnului preia conducerea nopții.
E încă întuneric afară când un tril de mierlă mă face să deschid urechile apoi ochii privind pe geam întunericul albastru. Oare cât e ceasul? Apoi adorm din nou după ce, curioasă am ascultat o vreme „vorbele” dimineții.
Bate vântul. O plăcere, căci ameliorează căldura zilei. Prin geamurile încă larg deschise să pătrundă răcoarea dimineții, frunzele foșnesc. Le ascult poveștile înfrigurată, atentă, neliniștită. Fiecare pom are propriul concert, propria voce în bătaia vântului.
Ulmul de pe stradă pare să fie cumva binedispus, alintat chiar. De sus discută amical cu arbuștii de pe stradă. O rumoare neutrală, parcă s-ar vorbi amabilități, bagatele, uneori se șușotește că ar veni furtuna și că ar fi cam „încărcată” neplăcut pentru muritori.
Mă duc cu gândul la baltă. Acolo vorbele copacilor sunt mai clare, mai adânci.
Cel mai impresionant, în bătaia vântului se vaită plopii. Tulpinile scot sunete lugubre, lungi, adânci, gem suferinde. Frunzele vorbesc amenințător, parcă povestesc toate întâmplările nefaste ale omenirii, suferințe, boli, morți, războaie, foamete.
-Vai, vai, vai ție muritorule….

Inițierea

Coboram cu liftul, un etaj. Cu mine în lift era un bărbat. Un om foarte înalt, robust, în vârstă, îmbrăcat într-un costum nu neapărat elegant, pe cap avea o bască. Omul de rând, proletarul. Nu ne băgăm în seamă. Coborâm din lift și mergem împreună pe un drum. La un moment eu mă iau la joging. Mă simt ușoară și veselă deși când mă privesc sunt în pijama.
Drumul flancat de o pădure pe dreapta și de un deluț pe stânga coboară acum din ce în ce mai abrupt.
În zare pe cer apar dintr-o dată imagini colorate cu ființe, ca și la desenele animate japoneze, cu super eroi. Sunt în plin extaz și încep să zbor spre imagine. Mai apoi cobor iar cu picioarele pe pământ. În tot acest zbor-mers știu că bărbatul vine și el pe drum acum rămas undeva în spatele meu.
Ajung într-o vale largă. Câteva obstacole pe care încerc să le ocolesc și gândesc la încercările drumului inițiatic. Oare care or fi? Merg prevăzătoare. Din toate părțile, aleator, pământul se înmoaie și lasă să se vadă cuiburi de șerpi: negri, roșii, oranj, subțiri, încolăciți. Încep să sar când pe un picior când pe celălalt pentru a-i ocoli și așa, concentrată și în alarmă ajung pe un drum stabil unde ca pe o șină de tren terenul pare să fie mai sigur. Cuiburile instant de șerpi se împuținează.
Aud din spate pași și îl văd pe om că mă depășește pe partea stângă mergând relaxat și apăsat pe drum.
-Cum mergi așa neprevăzător și fără grijă, nu ai văzut câți șerpi sunt? Și unde mergi?
-Am același drum ca tine, îmi răspunde din mers, și… unde vezi tu șerpi?
M-am oprit consternată privind-ul cum dispare în zare călcând hotărât și apăsat cu numărul de la picior 45. L-am privit, stând pe loc năucă, până a dispărut în zare.
Apoi am purces și eu mai departe la drum fără să mă mai uit unde calc.
La o cotitură a drumului acesta pregătise o masă pe care așezase câteva senviciuri cu somon afumat și pastă de hrean și mă aștepta.
-Ia și mănâncă.
În mână țineam o felie de pește crud pe care mă pregăteam fără prea mare poftă să o mănânc. Mă uitam cu jind la masa pregătită de el, apoi hotărâtă am aruncat peștele din mână și am luat un sendvici pregătit, apoi am băut o gură de țuică din ștamplul pregătit deasemenea pe masă.

Gol

M-am simțit bine ieri, toată ziua. Ușoară, relaxată, gânduri extrem de puține. Un vas gol.
Azi m-am așezat cu ochii închiși din nou pe pat, așa cum am „văzut” ieri, cu degetele de la mâini (cel mare și arătătorul) împreunate, restul degetelor fac contact unul cu altul.
Acolo unde trebuia să fie corpul este un loc infinit, gol.
-Cu cine vorbesc?
-Cu tine însuți.
Deci vorbesc cu mine de una de alta. Cât timp? nu știu. În golul acesta apare în cele din urmă o imagine, este capul meu care iese dintr-o membrană ruptă. Mă grăbesc să ies din ou dar restul corpului este micuț și tare șod. Parcă are pe spate un fel de instalație cu rachetă.
Eu râde.
-Vezi dacă te grăbești?
Arunc imaginea din gol și revin la nimic.
Pe partea stângă a corpului sezând simt o mângâiere.
-Este cineva prin preajmă, pe interior sau exterior?
-Pe interior. Dar, de fapt exterior căci voi vedeți totul exact invers.Ceea ce numiți voi exterior este de fapt mic și pe interior; este ce vedeți voi mare și numiți macrocosmos. Ce numiți interior și microcosmos este de fapt pe exterior și este chiar foarte mare.
Încerc să-mi imaginez sau să privesc după spusele „mele” corect dar abia am o imagine vagă. Logic mi se pare corect.
-Sper din tot sufletul că măcar iluzia că există îngeri să nu mi-o iei.
Râde.
-Noi suntem.
Respir ușurată și mă bucur. Acest noi îl înțeleg deși nu-i nimic clar.