Mă rotesc panoramic , privind lumea, o văd in toată splendoarea ei urâtă. Confuzie generală, gânduri mincinoase, lipsa de perspective, depresie, condiționările pătrățoase ce ne strâng creierii ca într o menghină perversă. Apoi îmi amintesc de puseuri spirituale, secvențe de extaz așa zis divin cu ochelari de cal rozii, însoțite de ” totul va fi bine”, urcăm în altă dimensiune și vom fi fericiți.
Din nou urâțenia omenirii imi dă fiori de groază și sunt tristă.
Din adâncul ființei, ca un gheizer țâșnește bucuria, manifestarea spiritului și văd urâciunea și văd frumusețea și omenirea doar este. Bucuria acoperă și urâtul și frumosul, nu s-a schimbat nimic, doar judecarea a încetat sub balsamul spiritului.

Reclame

Fantomas

7 dimineața.  Întuneric.  Pe trotuar aproape ne ciocnim. Ea iese din casă eu caut o adresă. Ne cerem scuze una alteia in timp ce incercăm sa ne descâlcim, srânga-dreapta. Se oprește pe mijlocul srăzii pe care o traversa; trebuie să îmi spună că sunt așa de silențioasă că a avut impresia că m-am materializat din nimic. Eu dau vina pe bocancii cu talpa moale. Râdem și ne vedem de drum

Poveștile spun că Atlanții ( cine sunt aceștia) au creeat ființe hibride în primă fază ca să le transfere lor zgurile și emoțiile de care dânșii doreau să scape, în vederea evoluției lor spirituale mai rapide. Apoi cică le-au dat și de lucru. După legile actuale umane de morală aș spune că acest lucru este cât se poate de reprobabil.
Vorbesc discuții căci nu știm dacă este adevărat nici dacă atlanții au existat. Nu avem dovezi palpabile, doar basme.
Cândva îmi trecuse mie prin cap că oamenii sunt ființe hibride. Oare suntem noi urmașii sclavilor susamintiți? Teoretic este posibil. Lumină și întuneric deopotrivă, în părți egale, încercăm să ne descurcăm cu puhoiul de emoții.
Mai știu că sunt oameni care le prelucrează conștient sau nu, și că preiau și de la cei din jur emoții și frânturi de karma. Unii se descurcă deși greu, marea majoritate a acestora neștiind că o fac se gârbovesc sub povara lor.
Atlantida, proverbialul Olym sau Paradisul după care tânjim?
Din cauză că mintea noastră este foarte limitată și totuși credem că ne amintim de un paradis, acesta nu poate fi prea departe nici ca spațiu și nici în timp.
Către ce tânjeau atlanții? Aveau și ei amintirea unui alt paradis? Mai înalt decât al omului? La ce spuneau ei evoluție spirituală? Către ce aveau îndreptată dorința?