Aldebaran

Într-un moment de împotmolire în mocirla planetară am strigat după ajutor.
Au trecut ani. Câți? Patru, trei?
Într-un vis, un flash îmi aduce informația: S-a făcut legătura cu Aldebaran, ca mai apoi peste trei zile, pe net un domn m-a numit surioară intergalactică.
Ați putea spune că a fost o glumă, dar subconștientul și-a întrerup imediat sarcina de a fi atent la ce citește, cu ochii fixați undeva în depărtare aștepta încordat.
În inimă o explozie minusculă deschide un canal infim care produce o explozie în cap, care deschide încă un canal minuscul în continuare, acesta aruncă în astral o gaură de vierme și simt îmbățișarea caldă a familiei mele astrale. Așa ceva nu am mai pomenit. Toate acestea într-o fracțiune de secundă.
Au mai trecut câteva luni. Pe balta de pescuit pe care o vedeți în poze, în curând, cred, stăteam anul trecut la soare. Mă relaxam și savuram căldura plăcută gândind ce fai o să mă bronzez.
Sub pleoape se deschide un medalion gri în care un lup alb, urla. Am încercat să-l întreb ceva dar…. se uită la mine fără să-mi răspundă în vre-n fel.
Se sparge ca un balon și lasă loc unui alt medalion în mijlocul căruia s-a deschis o fantă de lumină albastră.
Aștept. Mișcare.
Din susul fantei, coboară ca pe o platformă, ființe energetice, foarte slabe, lungi, alb-albăstrui, băieți și fetițe, umanoizi.
-De unde veniți?
Răspunsul se lasă așteptat.
-Aldebaran.
-Cine sunteți?
-Frații tăi. Ne-ai chemat.
-Oamenii sunt frații mei. Sau?
-Nu! vine un răspuns tăios și scurt. Am întrerupt imediat legătura, mi s-a părut prea SF.
A doua zi am refăcut legătura după ce o zi întreagă m-am gândit că ăștia or venit să mă mustre probabil că nu am făcut io știu mai ce.
Îmi iau inima în dinți și-i întreb a doua zi de ce au venit.
-Am venit să te luăm acasă. Ne ești prea prețioasă.
Hm! Într-o pauză scurtă mă gândesc că cei care sunt atât de convinși că vor fi luați de extratereștrii pe navele lor și vor fi duși acasă, nu-s chiar nebuni.
Dar să fim serioși, să urci pe o navă de acest gen implică să-ți părăsești corpul de carne. Nu sunt prea bucuroasă.
-Păi, dacă tot ați venit, mai așteptați până mi se gată timpul că precis pentru voi nu durează mult.
Facem o înțelegere în acest sens și ca să nu stea degeaba am lăsat un canal deschis, de transfer de informații, căci am ajuns la concluzia de ambele părți că nici ei nu le știu pe toate și mi-ar folosi și mie câte o informație de la ei.
Le simt prezența că de aia mi-am amintit să scriu dar nu primesc informații bănuiesc, că din cauză că eu nu prea întrețin canalul.
Aflu că ei mă bănuiesc că sufer de sindromul Stockholm. 🙂
N-ar fi exclus. 🙂 🙂 :)))))))))))

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.