De ce cred…

eu că Schrecksee se cheamă așa (lacul groazei). Înainte să fie un lac frumos, cu mulți ani în urmă, bănuiesc că a fost o balastieră. De fapt multe lacuri în Bayern au fost inițial balastiere.
Când am poposit prima dată acolo am fost încântată de frumusețea lacului, liniștit, bogat în natură și pace.
Ca deobicei mă prezint în gând spiritelor naturii și le mulțumesc pentru munca ce o fac, promițând că vom încerca să o respectăm și să ne comportăm cumsecade.
Spre seară, așezată în scaunul de camping închid uneori ochii și sper să zăresc un spiriduș sau o zânuță dar de cele mai multe ori îmi trec pe sub pleoape secvențe de amintiri păstrate în memoria locului: sex la iarbă verde, imagini generale de pescuit și… de data aceasta în apă imaginea unui bărbat în costum de scafandru prins pe fundul lacului sub un grătar metalic. Deschid ochii speriată. Aha! Locul nu-i chiar așa de binecuvântat. Mă rog pentru sufletele rămase, eventual, în lac… toate apele adânci poartă probabil amintirile celor ce s-au înnecat în ele.
Apoi am uitat.
Trecuseră de atunci cam doi ani, cred.
În seara aceea a anului trecut, campați pe partea cealaltă a lacului, aporoape vis a vis de locul în care ne obișnuisem, totul părea să fie normal, o încheiere pașnică a unei zile plăcute și pline de pace și relaxare. Nimic nu m-a pregătit pentru ce urma să vină.
M-am așezat pe pat în rulotă, am închis bucuroasă ochii după ce am mai privit prin geam, cerul înstelat și focul ce mocnea încă prietenos pe grătarul cu picioare din metal.
Am închis ochii suspinând a pace binecuvântată. Sub pleoape mă aștepta un copil în slip de baie, brunet cu ochi negri undeva cam pe la 7 anișori. Am zâmbit. Încercând să-mi dau seama dacă sunt cumva eu când eram mică… nu, era băiețel, poate este unul din copiii mei când erau mici. Privesc mai atentă la fața fără expresie a copilului care mă privea insistent în continuare. Imaginea s-a lățit. Acum văd că el se află într-un fel de îngrădire cu niște leațuri, ziceam eu, printre care lumina apusului colora apa ce-i ajungea pănă la glezne într-un verde plăcut. Aha! Apă limpede, mă gândesc eu la ceva simbolic, este de bine. În dreapta lui era ca un fel de cămăruță cu pereți solizi. Nu înțeleg nimic dar urmăresc imaginea… Mă duce ea undeva.
Apa urcă până la genunchi, copilul mă privește în continuare apoi încearcă să scuture din leațurile din stânga lui, apa crește până la brâu, copilul mă privește acum cu ochii măriți de groază, cerând ajutor.
Futui! Am deschis ochii, lac de sudoare și plină de groază. Abea acum îmi dau seama ce va avea să se petreacă. Nu! Nu-i problema mea, îmi zic în gând, încercând cu ochii larg deschiși să alung viziunea. Oricum s-a întâmplat precis acu mulți ani.
Un gând blajin mă dojenește: dacă s-ar întâmpla asta în real și cineva s-ar înneca în lac, ai trece fără să întreprinzi ceva spunând că nu-i problema ta?
Știu ce mă așteaptă, dar mă întorc la imagine închizînd ochii. Apa-i crescuse până la barbă. Copilul coborâse sub apă complet, zgâlțâind de zăbrelele groase. Am coborât și eu cu el încercând să găsesc o ieșire. Dădeam cu picioarele în zăbrele, zgâlțâiam de zăbrele cu el, cuătam o ieșire din impas. Am chemat îngeri și spirite în ajutor, să ne distrugă colivia de fier, că doară-i o imaginație. Nu s-a întâmplat nimic.
Am suspinat gata dărâmată și mă pregăteam să asist plină de durere cum acest copil se înneacă.
Amintește-ți că-i ca un vis, mi-a spus o voce, în vis poți respira sub apă. Bingo! Copilul mă privea cu ochii lui mari adânci și negrii, ochi în care se vedea acum resemnare în timp ce din gură ieșeau în apă ultimii bulbuci de aer.
Respiră! Respiră sub apă, că-i posibil, i-am spus. M-a ascultat cu ascultarea disperatului și a început să respire. Nu știu de unde mi-a venit ideea că undeva în încăperea de lângă el trebuie să fie o manetă sau ceva cu care se poate deschide coșmelia și l-am rugat să meargă acolo. Întradevăr, cămăruța era un fel de cabină în mijlocul căreia se afla un buton roșu. Apasă butonul, i-am poruncit. A dat cu pumnii în el, apoi cu piciorul.
Cu hârâituri ruginite, cupa excavatorului în care era prins s-a deschis și a putut să iasă afară.
Se lăsase noaptea ca o plapumă nepăsătoare peste grijile și zbuciumul lacului. Cu apa până la piept băiețelul s-a mai uitat odată la mine, cu un gest abia perceptibil din cap mi-a mulțumit și a dispărut în întuneric înnotând spre mal.
Am înțeles că nesupravegheat acum mulți ani, copilul urcase pe o mașină uitată acolo din timpul excavărilor, aceasta devenită instabilă pe nisip s-a prăbușit în lac prinzândul pe copil și trăgându-l după el în adânc.
Apoi am simțit durerea părinților și bunicilor, remușcările și plângerile tuturor celor responsabili în acest eveniment tragic, care nu pot să spun cu siguranță că s-a întâmplat cu adevărat că n-am dovezi.
Ca ultimă fază am suportat o vreme toate aceste dureri contemplândule și dândule voie să fie apoi m-am rugat pentru liniștea sufletească a tuturor și pentru curățenia lacului.
Am deschis ochii privind tristă candelele nopții ce atârnau neimplicate pe cer, umbrele copacilor în apă și ultimele scântei din focul ce mocnea prietenos apoi am adormit.

IMG_20150911_200837

Anunțuri

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s