Îmi amintesc că pe vremea aceea, foarte tânără fiind și abia intrată în viața de adult, am fost foarte dezamăgită de ea… aceea ce credeam eu că înseamnă adult era cu totul altceva. În tristețea și dezamăgirea mea, poate am adormit sau nu știu ce s-a întâmplat, dar pluteam sub tavan și mă priveam stând lungită pe pat ca printr-o apă. În același timp vedeam și celelalte camere deși ne despărțeau pereți și uși.
M-am privit cât sunt de slabă, bălăcindu-mă în zama autocompătimirii și mă simțeam și eu pe mine cea care privea: măreață, curajoasă, frumoasă… puternică.
Mi s-a făcut lehamite de omul mic și plângăcios ce eram și mi-am jurat că nu voi mai ajunge niciodată într-o situație asemănătoare. De atunci m-am mai plâns și autocompătimit, dar nu am mai ajuns niciodată așa de jos ca atunci. Îmi aminteam repede de ceea ce sunt eu cu adevărat, acea ființă suverană, măreață, un spirit uriaș și demn.

Anunțuri

7 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s