Poveste

Am adormit deja la opt seara. Cum era de așteptat, la doișpe noaptea eram trează ca lumina zilei. Am rămas în pat ca să nu deranjez și să nu mă deranjez, pentru că deobicei adorm destul de repede din nou. Am golit capul de gânduri, că alea dacă încep se duce somnul.
Bing-bang… ora unu a sosit, somnul dulce n-a venit. Timpul însă a trecut foarte repede. Păi dacă tot sunt trează hai să merg pe plaja mea imaginară să mă bucur de nisipul fin și șopotul valurilor.
Sunt acolo. Inspir cu nesaț presupusul aer curat. Nisipul este astăzi umed și pe mare este ceață.
Privesc la stânga la dreapta și caut un loc uscat unde să mă așez. La stânga?… Atârnat de nimic, un hamac. Asta ce-o mai fi, mă gândesc și privesc mai atentă. În hamac, la fel de mare ca el, o frunză ruginită de toamnă și răsucită, în ea învelit doarme un copil.
Straniu. Pe o plajă imaginată de mine, chestii de acest gen nu ar avea ce căuta căci îmi imaginez doar ce doresc eu. În adierea brizei mării, hamacul se balansa, legănând copilul în somn blând. Mă uitam în jur, nu văd părinți, nu văd pe nimeni altcineva, doar scârțâitul hamacului pe care nu-l auzeam dar îl bănuiam și care mă călca pe nervi.
Cu cât priveam mai atentă, cu atât mai puternic strălucea copilul acela, la început era mat că abea îl deosebeai de funză, apoi auriu, apoi tot mai intens, emitea raze arămii. Pe măsură ce el strălucea mai tare eu deveneam tot mai liniștită.
În depărtare, un nechezat de cal. Doară nu o venit și calul ăla brun și frumos de săptămâna trecută? Fugea pe plajă și se bucura de libertate aruncând în aer cu copitele, nisipul ud.
De la stânga la dreapta, trece în goană pe lângă mine, prin fața mea. Îl privesc și sunt nemulțumită că-mi răvășește plaja. Netezesc cu privirea nisipul și după ce sunt gata… de la dreapta la stânga… calu. Iară gonește, tâgâgâm, tâgâdâm… iară-i nisipu anapoda, iară îl netezesc… calu iară tâgâdâm…
N-am mai avut chef de netezit, așa că l-am lăsat să fugă și îl priveam încântată. Deodată se oprește nu departe de mine, se întoarce spre mine și face un pas.
Oops!
Eu fac un pas înapoi, el mai face un pas spre mine….
Pe măsură ce se apropie devine tot mai alb, tot mai mare și mai impunător. Mi-e teamă și sunt totodată fascinată. Fac atâția pași înapoi până am impresia că ies din cadru și nu mai am unde să deviez.
Este așa de aproape de mine și este uluitor de frumos, cu coama în bătaia vântului, parcă ar fi sculptat, strălucirea lui mă copleșește. Mă împinge blând cu botul și înțeleg că nu-mi face nici un rău. Îmi așez obrazul pe gâtul lui, îl îmbrățișez, îl mângâi și mă joc cu degetele prin părul alb și lung. La gât în fața pieptului poartă ca un medalion, o sferă în interior albastră, înafară albă.
Apoi…. adorm…

Reclame

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.