Gheața

a fost provocată de două amintiri neplăcute ce s-au ridicatspre vindecare.
Magdalena a fost prietena mea de la școală. O unguroaică tuciurie care nu corespundea imaginii unui om „frumos”, așa că avea destul de puțini prieteni.
S-a căsătorit de tânără, a avut un copil și… a rămas însărcinată cu al doilea. Nu prea aveau posibilitatea financiară să-l crească în condiții optime nici pe primul așa că s-a hotărât să avorteze. Pe vremea aceea acest lucru era imposibil în condiții salubre de spitalizare. Era prin anii 80 când fiecare maternitate era dotată cu cel puțin doi securiști sau milițieni, habar n-am ce erau.
Magdalena și-a provocat singură avortul și… complicații. Ajunge la maternitate, cazul trebuie anunțat sau denunțat, securiștii o arestează, o prind de patul de spital cu cătușe și o interoghează după modelul „ scuipă tot” ca să-l dea în gât pe ăla sau aia care i-o provocat avortul.
Medicii nu avut voie să intervină iar infecția în sânge a răpus-o pe Magdalena. A murit de față cu cadre medicale și securiști.
Îmi scârțâie sub picioare zăpada murdară, mocirla din cimitir și mirosul florilor de plastic de pe mormântul proaspăt.
Câte Magdalene au murit în perioada de glorie comunistă? Cine mai știe și pe cine interesează?!
Și cine au fost cei doi bărbați care, după spusele vecinei curioase, l-au bătut pe tata, om de 72 de ani, de l-au lăsat lat pe ușa pivniței. S-a mai târât până în casă vrând să urce în pat, a căzut cu fața în jos și a murit.
Acum, golite de supărare aceste amintiri le eliberez din mine curate și mă gândesc cu tristețe la ce viață pot avea cei ce comit astfel de evenimente. Cât de bine pot dormi și cât de fericiți pot fi cărând după ei astfel de bagaje. Vai și amar!

Anunțuri

7 comentarii

  1. Oribilitati de genul asta s-au comis cu miile, din păcate! Le regret pe toate, deși n-am fost nici măcar o secundă părtașa lot! Au murit femei de toate vârstele, au rămas copii ai nimănui, au rămas familii îndurerate….
    Asa au fost vremurile….
    Oamenii se temeau de propria umbră!

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

  2. îmi pare rău pentru tatăl tău.
    amintirile triste din fiecare dintre noi dor, ca și rănile.
    ne spunem noi că suntem sănătoși, dar ne doare sufletul de ceea ce am auzit și mai ales trăit – sau au îndurat ai noștri.
    viața e cam ciudată… uneori, ca să o pot îndura, mă privesc din exterior și spun *nu e viața mea… e a altcuiva. mă voi trezi maine și voi fi din nou în viața mea.* evident că mă trezesc tot în cea tristă, dar măcar am mai multă putere după somn…
    ce să facem… luptăm cu amintirile, cu ceea ce suntem sau au creat situațiile vieții în noi…
    and show must go on… 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

    1. Nu are de ce să-ți pară rău, fată bună. A fost!A trecut! Privim mai departe. Îți doresc și ție putere să poți trece prin neplăcerile vieții și să ieși din ele mai puternică și mai frumoasă .

      Apreciază

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s