drumuldinmine

Eram tânărucă bine. Nu mai știu de eram deja căsătorită, de aveam deja copiii. Știu însă exact că eram la Podgoria în Arad, într-una din stațiile de tramvai.
Un flash scurt cu ochii deschiși: eram eu la bătrânețe, părul alb, lung, cuminte prins și așezat în ceafă. Stăteam cu mâinile împreunate rezemate pe balustrada unui podeț ce ducea peste un pârâiaș.Privirile erau duse departe, mângâind peisajul cu mult verde, din fața ochilor. Eram liniște, eram pace, eram bucurie.
Imaginea mi-am readus-o adeseori în fața ochilor, mai ales atunci când în viață era mult tumult, tânjind în același timp după liniștea care voi fi.
Azi mă privesc în oglindă. Mi-am dat voie să încărunțesc, adică, contrar tuturor sfaturilor, nu mai am chef să vopsesc părul. Mi-e drag așa cărunt. Îmi sunt dragă și-i dau voie corpului să-și facă planul terestru, sa-și ducă ceasul după bunul mers al lucrurilor.
Îmi sunt dragă!