Mă aflam într-un magazin alimentar. Ajunsă la caserie mă întrebam de ce am cumpărat atâta caș și telemea. Mi-am luat plăsuțele și am ieșit. Orașul îngrămădit între blocuri înalte, era tăcut și întunecat. Pe trotuarele întortocheate ici și colo era noroi. În loc să aleg artera principală m-am șerpuit prin spatele blocurilor căutând locuri mai puțin aglomerate și murdare. Totuși, o adunătură de oameni îmi blochează drumul. Sunt curioasă de a cauzat bușonul uman și mă strecor printre ei. În spatele unui bloc, tomberoane de gunoi din care un domn hrănește niște bestiuțe foarte mici, niște dinozauri ciudați pe două picioare. Mi-am amintit de jurassic park și peste frunte mi-a trecut o urmă de îngrijorare. Oamenii aceștia nu știu cu ce se joacă. Bestiuțele atrase de mâncarea din gunoi se, parcă, tot înmulțeau. Nu am spus nimic, ci m-am strecurat printre oameni, păstrând o distanță acceptabilă față de acele animăluțe. Dau colțul blocului, la dreapta, în jos coboară un deal foarte abrupt. Mătăsos de verdeață moale, la stânga și la dreapta înconjurat de pomi, dealul coboară într-un verde crud, foarte abrupt, aproape vertical într-o vale umbrită de un codru des. Coborând prevăzătoare știu că sunt însoțită de o fetiță nevăzută. În stânga mea printre ierburi scurte, două șiruri de căpșuni, poartă fructe ademenitoare roșii și zemoase. Le admir, dar nu mă opresc, doar când simt dezamăgirea fetiței că nu a avut vreme să guste din ele. Mă întorc să o văd și să-mi cer iertare dar nu văd pe nimeni. Doar un rug de trandafir cu trei flori frumoase galbene mă privește în lumina palidă a soarelui. Vorbesc cu rugul. „Ai vrea să vii cu mine dar nu te poți mișca?” Trandafirul din mijloc dă din cap cu veselie, de trei ori, în semn de da. M-a cuprins o mare bucurie și mă pregăteam să-l smulg și să-l iau cu mine. Am șezut vreme de o secundă să gândesc că nu pot rupe un trandafir cu mâna și că dacă totuși reușesc, îl omor. M-am simțit singură. Am dat și eu din cap „la revedere”, m-am întors și am alunecat în continuare pe deal în jos savurând moliciunea muschilor verzi și inspirând cu nesaț mirosul de fâneață.
Am ajuns în vale, o curte pavată cu bitum. În stânga un cuptor lângă care stă un bărbat pe un scăunel, la dreapta mea un pătuț pe care șede o femeie, undeva pe o masă era o tavă cu ceva nedefinit. I-am întrebat ce fac și ei mi-au răspuns că fac duclceață de căpșuni.
M-am aplecat sub pat să-mi caut o pereche de șlapi că abea acum văd că sunt desculță. Drumul merge mai departe pe bitum încins căci văd în gând o temperatură de 33 de grade celsius. Afară este noapte fără stele iar eu merg singură.

Anunțuri

5 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s