-Am senzația de compromis castaniu între spirit și formă.
-Și ce îți spune?
-Că iubirea este efectul vântului ce mângâie frunzele codrului, este bucuria izvorului limpede ce alintă pietrele prundișului în curgerea veselă, este rezultatul tonului ce formează cântecul șoptit. Că iubirea este simptomul bucuriei de-a fi.
-Taci! Taci și ascultă compromisul tampon între moarte și viață: acel fascicul minuscul între două veșnicii.
-Câte veșnicii există? întreb mirată.
-Este veșnicia mică și veșnicia mare, paradoxul sunetului din strangularea clepsidrei golită de timp.
-Are sunetul o culoare?
-Le are pe toate și… chiar mai multe.
Ca orice „pește” care se respectă stau crăcănată cu un picior aici și unul dincolo; în mijloc pare că falia adâncă ce le desparte pe cele două coboră prăpăstios într-un alb sidefiu. Fac mușchi la picioare încercând să le împac pe adândouă, să le unesc, trăgându-le cap la cap.
-Dă-ți drumul să cazi.
-Mi-e frică. Nu știu ce mă așteaptă la capătul căderii.
-Tăcerea. Tăcerea cea mare.
-Atunci voi mai fi?
-Abea atunci vei fi cu adevărat.
-Doare?
-hihihi! Acuma doare, apoi… nu.
-Am impresia de compromis castaniu între spirit și formă.
-Te repeți!

Anunțuri

10 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s