Cocoțată pe un pinten de stâncă, între cer și pământ, privesc în depăratrea colorată de aburul albăstrui. Tăcerea locului îmi desfundă urechile și le lungește parcă, ascultând dincolo de cețuri, nimicul.
Parcă era o mare undeva, departe, ce se zbuciuma când și când, sub imboldul furtunii. Încerc să-i ascult freamătul. Tace!
Adun tăcerea printre degete și o torc, fac fire de mătase aurii și le cobor în vale, sub picioarele desculțe ce se bălăngăne leneșe deasupra unui hău interminabil.
Inspir, expir, aerul plin de cuvinte nespuse,neauzite, neânțelese, parcă dezlânate de boarea curentului dintre piscuri.
Și… peste tot domnește blând iertarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s