Am căzut în mine ca un sac de ciment. S-a spart sacul și particulele zboară asurzitor de tăcute. Este atâta liniște că mă dor urechile. Nici să mă enervez nu mai am putere. La ce bun?
Mă număr în funcție de firicelele de praf împrăștiate în cele patru vânturi.
Dar dacă stau să mă gândesc că și cimentul este tot energie dar de mai joasă vibrație, tot mai am o șansă să mă ridic, dacă nu cumva… mă prinde ploaia.

Reclame

3 comentarii

  1. Da…da…tot cu bățul strâmb prin garduri…Strămbătatea asta se pare că se vindecă mai greu, este boală cronică…Revii de fiecare dată cu aceleați resentimente. Fiecare vorbește din prea plinul său, din ce are, nu din ce ESTE. Este aparent mai simplu…
    Răspune-mi, așa mai scapi de venin, oricul la mine nu se prinde…

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.