La baltă

Cândva, după primele două zile de neliniște în vacanță, am început să mă simt altfel. Soarele răsărea și apunea la fel ca totdeauna dar în mine nu mai aveam măsura timpului. Tăceam de dimineața până seara, tăcere ce uneori o întrerupeam pentru comunicări scurte, cu Șați1, la început normal mai apoi mai mult șoptit. Nu simțeam nevoia să ne folosim corzile vocale în regim normal, la ce bun? Ne înțelegeam deja aproape în gând.
Trecuseră 10 zile când Șați1 zice:
-Ție îți vine să crezi că suntem aici de 10 zile?
Abia atunci mi-a fost clar că nu mai aveam o relație cu timpul. Nu puteam nici să spun că a trecut repede, nici că a trecut încet… Am încercat să găsesc cuvinte să descriu ceea ce simțeam dar de fapt nu simțeam nimic.

IMAG0895

Anunțuri

8 comentarii

  1. Am cunoscut și eu o astfel de stare, cu foarte mult timp în urmă, într-o înfrățire cu natura și atmosfera patriarhală a satului românesc. Drumurile noastre nu mai erau pe asfalt, ci pe potecile și drumurile de pământ, uneori alunecoase datorită ploii. În drumul spre sau de la câmp, ne opream pe iaz și aruncam undițele, iar uneori chiar ne-am „agonisit” cina din ceea ce am pescuit.

    Apreciat de 1 persoană

    Răspunde

      1. Uite cum facem. Ne întâlnim la noapte în vis. Tu ai voie să alegi peisajul. În poșetă duc cu mine o porție considerabilă de „fără timp” și când eu mă uit la peisaj tu furi repede fără să te prind eu. No?! Ce zici? 🙂 :)))

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s