Soarele fix

Sub pleoape apăruse soarele. Era un altfel ca cel din obișnuință în meditație. Era galben dar avea raze bine determinate, parcă era pictat.
Sunt curioasă și-l apropii de mine. Mi-l aduc aproape. Aici însă nu știu niciodată dacă eu mă apropii sau obiectele vin mai aproape.
Sunt într-o constelație străină. Soarele este mai mult alb foarte pufos și dantelat, în jurul lui o centură lată asemănătoare cu inelele lui Saturn.
Aflu că acesta este un soare fix, la fel de fixă este centura și în centură încadrate, planete la fel de fixe. Fixe toate în sensul că nu par să facă rotații unele în jurul altora și nici mișcări de revoluție.
Îmi puneam întrebarea oare unde am ajuns?
Eu stau jos, cu picioarele adunate sub mine și privesc. Sunt pe o pajiște cu iarbă moale, în față am imaginea descrisă.
În stânga mea apare o ființă îmbrăcată într-o cută neagră, gluga trasă pe față.
Privesc cu coada ochiului și aștept să văd ce se întâmplă…
Între noi, cu mișcări deosebit de lente, înfige în sol, spada apoi se așează lângă mine. Cu ambele mâini dă jos gluga de sub care strălucitor se ivește părul lung și blond, de aur, fața fără trăsături strălucește privind soarele fix.
Ar trebui să-l întreb cine este dar îmi amintesc spontan că îi spun Mihael.
Tacem o vreme destul de lungă dar mai apoi sunt curioasă cum funcționează asta că el poate fi la nevoie peste tot?
-Eu sunt cel mulți dintr-un UNU!
Este un răspuns simplu pe care-l înțeleg.
Aș pune multe întrebări dar deobicei nu am așa că mă căznesc să mă scobârlesc de una.
Îl întreb de numele soarelui și-mi răspunde că este inutil să știu și dacă l-aș ști nu l-aș ști nici scrie nici pronunța.
Mai încerc să întreb despre situația planetară, ceva prognoze.
Curiozitățile mele ar fi mici și inutile, spune el.
Doar atât că unii oameni abia ieșiți din mocirla capului plecat, se obrăznicesc nepermis de mult.
-Cel mai important pentru tine este să-ți amintești ce ești.
Acum îl contrazic eu… nu văd niciun sens să-mi amintesc, nu știu la ce mi-ar folosi. Imediat însă sunt pusă în situația în care de fapt mă bălăcesc, această amnezie supărătoare și mă simt foarte neplăcut. Am înțeles.
Tăcere în care alunec cu privirea mai departe, undeva într-un spațiu gol în care se profilează din gri și alb cu contur auriu un șarpe uriaș. La cap are două aripioare cu pene. Capul are trăsături fine deși este uriaș iar ochii sunt umani, blânzi, matern iubitori,îmi transmite dragoste infinită.
Mă scald în acest sentiment de îmbrățișare iubită fiind, apoi revin să mai discut cu Mihael două vorbe în care îmi spune că discuțiile despre ego sunt cam exagerate și că egoul este o construcție naturală simplă dar poate fi folosită de ambele partide.
Apoi revin mai aproape de pleoape, respir adânc și deschid ochii.

Anunțuri

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s