Imaginație

Spuneam unui om fain că îmi place să mă joc cu imaginația. De ce îi jocu ăsta fain? Pentru că în loc să permit gândurilor negative să mă bântuie (griji, nevoi, etc) mai bine permit imaginației să bântuie prin univers.
Citesc (mai degrabă mă străduiesc să citesc) o carte a dnei Ferguson.
La pagina la care am ajuns zicea dânsa despre particule care transportă informația. Mai zicea dânsa de fotoni care străbat întreg universul comparativ cu alte particule de același gen, mai mari, dar care călătoresc doar în interiorul nucleului unui atom.
Aici m-am oprit din citit, mi-am adus un nucleu la ochi și am privit prin el ca print-un telescop. Dimensiunile ce aveam impresia că le percep erau net superioare universului vizibil. De aici și poezia „Invers”. Dar nu numai spațiul m-a mirat cât faptul că nu era întuneric. Dacă era lumină nu știu să spun, dar nu am văzut întuneric. Interesant. Când, prin telescop sau cu ochii pe cerul nopții, ne uităm în adâncurile universului, totul este întunecat și obiectele vizibile au ori o sursă proprie de lumină sau sunt luminate de alte obiecte.

Anunțuri

Înțelepții

Filtrând o parte din gândurile săptămânii am rămas cu o esență:
Un ateu care știe în viață exact ce dorește este mai aproape de adevăr decât 10 filozofi și 10 spirituali.
Nu despică firul în patru și nici nu așteaptă minuni de la o ființă care nu se vede. El pune mâna și își face. Creează.
Mi-a plăcut mult o povestioară din Upanișade. Un împărat a chemat la el 10 înțelepți și le-a spus că celui mai înțelept dintre ei îi va dărui o cireadă de vaci.
Înțelepții au început să discute între ei cum să facă să afle care-i mai înțelept și ce criterii să folosească. Unul ședea în afara discuției, urmărind-o până la un punct, apoi se ridică și declară că el este cel mai înțelept dintre toți.
Împăratul poruncește argatului să aducă cireada și să o dea omului cu pricina.
Rumoare între înțelepți, indignare despre nerușinarea celui autodeclarat. Îl întreabă că pe ce se bazează când spune că el este cel mai înțelept dintre toți cei zece. Nu sunt mai înțelept decât domniile voastre dar aveam nevoie de vacile acelea răspunse împricinatul.
Adică,vorba lungă sărăcia omului. 🙂 Când știi ce vrei, taci și faci.

Boschetar

Am câteva chestii, mărunțișuri de procurat din centrul orășelului. Vremea nu-i deloc ademenitoare pentru o plimbare pe jos așa că, mă hotărăsc cu greu să pornesc, gândind că peste 20de minute iau mai bine autobuzul.
Trântesc pe mine blugii, un tricou, puloverul bej (mai am unul tot bej da nu ăla ci ălălalt), mă arunc în nelipsiții bocanci maro și iau scurta de bumbac tot maro, dar alt maro. În spate arunc rucksacul roșu și pe umăr poșeta maro. Tot aia din totdeauna.
Mai sunt 15 minute până ar veni autobuzul dar nu am răbdare să aștept așa că urc dealul pieptiș cu ajutor din spate, rafale de 60km la oră, de vânt.
Merg la bancă, apoi la piață, la drogherie, la brutărie.
Am umplut rucksackul și o plasă de pânză și mă pun pe drumul spre casă. Pe lângă sala de concerte trecând, mă privesc în uriașele ferestre. Adunată puțin de spate sub greutatea cumpărăturilor (deși nu-s multe la 1,58 de persoană fiecare detaliu în plus face ceva), îmbrăcată alandala și cu părul cărunt și vâlvoi de la vânt, arăt ca o boschetară perfectă.
Râd, căci mă întorc cu gândul la brutăria de curând vizitată și de vânzătoarea bulversată de apariția mea la tejghea. Discuția de vânzare-cumpărare a decurs amabil de ambele părți dar vedeam în ochii ei contrariați că încerca să mă încadreze într-un sertar de ea cunoscut și nu reușea. Aparența în mare lăsa impresia de boschetar. Și-ar fi șezat pe față repulsia și disprețul dar nu putea căci vorba mea civilizată, calmă și respectuoasă, ținuta naturală și autodeterminată, o împiedicau.
Mă privesc din nou în ferestrele sălii de spectacole și râd. Îmi iubesc imaginea și îmi iubesc oamenii, îmi iubesc sistemul cu toate bubele lui.
Arunc ochii pe cerul negru ce stă să plouă, vântul nebun îmi spulberă șuvițele cărunte și stau o clipă în nedumerire. Să aștept autobuzul juma de oră sau merg pe jos 15 minute? Dacă vine potop de ploaie? De mă udă, mă usc că am vreme. Azi am liber. Un gând îmi spune că nu va ploua și n-am decât să merg pe jos.

spații

Atâta am învârtit în cap, azi noapte, articolul ce urma să-l scriu azi, până o rămas din el următoarele pe scurt.
Fiecare organ are un spațiu sau mai bine zis este unul.
Am fost în intenstin, în stomac, în laringe în călătorii.
În inimă.
Dar în cap am juns doar ieri. Am mai fost în regiune dar doar pe dinafară căci nu am avut acces în interior.
Încercând să înțeleg un text, ieri, mi-am bătut capul și l-am citit de mai multe ori. Abia când am defocusat gândurile am ajuns în interior.
Două spații despărțite de un fel de membrană cu o fantă la mijloc pe verticală.
Diferențiate sunt doar de acea membrană și de luminozitate.
În primul spațiu luminozitatea este mai redusă. Acolo sunt gândurile obișnuite, mai mult materiale decât subtile. Dincolo este spațiul „ a ști” și este foarte subtil și mult mai luminos.
Spațiile acestea sunt nelimitate și cu toate acestea nu ai sentimentul de infinit sau finit. Corpul nu le dă o importanță așa cum mai nou nici timpul pentru mine nu mai are valențele cu care am fost până acum.

Jocurili

Cu un picior ieșită din dominația egoului urmăresc din alte perspective.
Lumea suferă. Ne rănim, dezamăgim, jignim, unii pe alții în mai toate relațiile interumane: soț-soție, părinți-copii, vecini, prietenii, dușmănii, națiuni, rase, etc.
Revizuiesc ce știu: adicătelea Spiritul nu suferă, nu jignește, nu rănește, nu este victimă sau sclav căci este prin însăși esență, iubire și libertate.
Bun. Dacă ăsta nu suferă, suferă doar egoul căci așa se spune că doar el rănește și poate fi rănit.
Fac pauză în gândire și ascult, văd, înțeleg spre ego.
Surpriza mea vine cu următoarea observație: egourile sunt prietene, ele își fac treaba împreună în procurarea hranei energetice de joasă frecvență de care au nevoie de la gazde.
Și atunci care-i jocul? Cine suferă de fapt? Există suferință reală?Este ea adevărată?
PS: întrebarea este: ce-i gazda, nu cine-i gazda? Un loc de joacă între „bine” și „rău”, un simplu transformator de energii(în marea majoritate transformă energii subtile în grosiere și foarte foarte rar invers)?

Am adormit repede dar pe la 1 noaptea m-am trezit și n-am mai putut dormi. Gânduri m-au invadat. Cum trimiteam un gând la plimbare, venea altul. Habar n-am cât m-am luptat cu ele, juma de oră, o oră?
După ce m-am învârtit în pat de pe o parte pe alta, ba era cald, ba era rece.
Cândva am închis ochii și m-am găsit în fața unei cascade. Așa o surpriză mare că am creat o emoție și a dispărut. Am deschis ochii, am respirat adânc și i-am închis din nou. Cascada era acolo formată dintr-un pinten rotund de stâncă situată undeva la partea superioară a unei prăpăstii destul de înguste dintr-o falie de pământ care pe lungime nu avea capăt. Apa curgea limpede în stropi fini ca o perdea din mărgeluțe.
Am plimbat privirea în jur. Pereții nu erau netezi ci erau străbătuți ici și colo de stânci ce ieșeau acoperite cu vegetație luxuriantă. Că era mult verde este clar, zic eu, dar imaginea era alb-negru. Eu stau pe o stâncă netedă cu picioarele adunate sub mine. Gândurile au tăcut. Privesc în jos, sub mine, prăpastia parcă nu avea fund. Mă simt bine, mă simt în siguranță, aici nu trebuie să rezolv probleme, nu trebuie să mă apăr de emoțiile altora, nu trebuie să umblu căci de aș vrea aș putea să mă deplasez plutind.
Apoi adorm.

Fața

Monologam despre înțelesuri, comunicare, sensuri. Ședeam liniștită și gândurile zburau ușoare cu o repeziciune cu care m-am obișnuit.Era vorba despre cum înțelegem o dicuție, o carte, o informație.Subit am sărit într-un spațiu gol albastru foarte deschis precum cerul vara. Era interiorul care de fapt îl percepeam ca exterior acum.
În acel interior-exterior albastru am perceput o mișcare de rotație atât de lentă că puteam să cred că-i iluzorie.
Am înțeles cum funcționează și fac o încercare de a explica. Cu fiecare curățenie spirituală în osteneala de a ne recuceri pe noi înșine, ceva în interior, exterior se rotește abia perceptibil cu fața spre izvor, acea realitate sau adevăr pe care multă lume îl numește prea des „absolut”.
Un înțelept antic , nu-i mai știu numele, spunea că noi stăm cu spatele la ieșirea din peșteră și luăm drept realitate umbrele care se formează pe pereții peșterii.
Cu fiecare efort făcut pentru curățenia minții, spirituală, ne rotim încet dar sigur spre ieșirea din peșteră. Înțelesurile multiple pe care le avem asupra aceluiași obiect, deci multitudinea de perspective se datorează acestei poziționări întoarse față de izvor, sursă.
Ce ne aduce în consecință această rotire pentru repoziționarea corectă în corp? În primul rând tăcere. Căci poate la început te deranjează și ești îngrijorat că nu mai poți comunica cu semenii, doar la nivel de practic (cumpărături, relații de serviciu, etc.). Apoi începi să înțelegi că oricât te străduiești să explici ce vezi și cum vezi, sensul cuvintelor tale ajunge rotit la cei cu care comunici. Deci nu cuvintele devin sărace în a pune pe hârtie sau oral gândurile ci diferența de percepție a sensului lor.