Demență(4)

Am ajuns la faza cu otrăvitul mâncării. De câteva săptămâni am indicii în acest sens. Plângeri nevinovate de gen: am luat 2 guri și mi s-a făcut rău, n-am dormit toată noaptea, am fost pe veceu, ce mi-ai dat să mânc acolo(?).
Sunt pusă în temă căci și părinții ei au parcurs un drum asemănător. Cineva le otrăvea mâncarea.
Fantastică mi se pare dramaturgia, parcă scrisă de un scriitor.
Bănuiesc că există 2 categorii: cei care blânzi de natură nu au conflicte serioase cu rudele și lumea, văd lucruri pe care alții nu le văd și sunt văzuți de cei din televizor, ba chiar li se vorbește de acolo, se lasă mai ușor îngrijiți si predau mai repede responsabilitățile celor ce se ocupă de ei.
Cei care au intrat în demență în pline conflicte nerezolvate cu lumea sau cu membrii familiei, pe lângă simptomele de mai-sus, au probleme cu furturile ( l-i se fură obiecte și bani), l-i se otrăvește mâncarea, se simt captivi.

Reclame

Mergi pe drum și privirea se ridică spre cer. ” ce albastru este cerul, ce frumos…”” mai sunt încă multe frunze ce tre să cadă „. Mintea trăncănește și îți explică tot. De când te trezești și până te culci. Dacă poți să adormi de blablaurile ei.
Vezi un pomișor cu frunze verzi și boabe portocalii.” acesta este un pomișor cu boabe portocalii. oare cum il cheamă? ” No, îi bai! Intrebarea corectă ar fi ” oare cum îl numesc oamenii? ” Pe pomișor nu îl cheamă nicicum, nici pe cer nu îl cheamă cumva. Noi le-am dat nume.
Isus zice că adevărat ne spune că până nu vom redeveni ca pruncii nu vom putea trece în împărăția tatălui.
Când am fost prunci ne uitam la cer, fără să ne gândim că ” ăsta” îi cer” și că ” îi albastru”.

Trece copilăria, trece adolescența , tănăr și cu mult elan te avânți in viață, ca foarte curând să observi cu stupoare că te afli pe un câmp de bătălie. Care pe care. Îi prima mare luare în freză. Ca un zid de beton peste cap. Aici cad primii. Unii, după ce se dumiresc cum merge treaba se avântă in răzbel , încasează și lovesc la rândul lor. Se ascut coatele și incrâncenarea.
Foarte puțini rămân calmi și își văd de drum, încasează dar nu dau înapoi.

Demență (2)

Am început să-i fur cuțitele din bucătărie. Pe rând. Sper să nu observe. Am deovreme un sentiment neplăcut.
Este supărată pe mine și nu vrea să o duc la medic nici să mănânce din ce gătesc eu.
Asta din cauză că ieri am încercat să îi spun că bărbații ăia doi nu stau pe mașina ei și nici nu sunt acolo. Doar ea îi vede. L-am chemat pe soțul, să se uite și el, sperând că în el are mai multă încredere.
N-a funcționat. Consideră că vrem să o facem nebună. Nu, oma, la noi în mașină nu doarme nimeni. Nu vezi ce frig îi afară? Nu, nu m-am certat cu A. Nu l-am văzut azi. Totul e ok.
Bineee, …. răspunde cu un ton ce ascunde parcă o amenințare.

Mă rotesc panoramic , privind lumea, o văd in toată splendoarea ei urâtă. Confuzie generală, gânduri mincinoase, lipsa de perspective, depresie, condiționările pătrățoase ce ne strâng creierii ca într o menghină perversă. Apoi îmi amintesc de puseuri spirituale, secvențe de extaz așa zis divin cu ochelari de cal rozii, însoțite de ” totul va fi bine”, urcăm în altă dimensiune și vom fi fericiți.
Din nou urâțenia omenirii imi dă fiori de groază și sunt tristă.
Din adâncul ființei, ca un gheizer țâșnește bucuria, manifestarea spiritului și văd urâciunea și văd frumusețea și omenirea doar este. Bucuria acoperă și urâtul și frumosul, nu s-a schimbat nimic, doar judecarea a încetat sub balsamul spiritului.

Fantomas

7 dimineața.  Întuneric.  Pe trotuar aproape ne ciocnim. Ea iese din casă eu caut o adresă. Ne cerem scuze una alteia in timp ce incercăm sa ne descâlcim, srânga-dreapta. Se oprește pe mijlocul srăzii pe care o traversa; trebuie să îmi spună că sunt așa de silențioasă că a avut impresia că m-am materializat din nimic. Eu dau vina pe bocancii cu talpa moale. Râdem și ne vedem de drum