Ambasador

Cam cu 11-12 ani în urmă s-a rupt unul dintre văluri și am văzut consternată adevărata amploare a durerii omenirii, o parte din ea o duceam însămi în spate, pe lângă dramele personale.
A fost momentu în care am refuzat să o mai car și într-un moment de disperare inimaginabilă L-am rugat pe Dumnezeu să mă facă fereastră spre Împărăția sa.L-am rugat să-mi binecuvinteze tălpile picioarelor pe unde calc să răsară florile bucuriei și a păcii.
Au urmat câțiva ani de transformare și percepții foarte intense. Ani în care am căutat să văd de ce îi văd eu pe oameni dincolo de păcat, așa de curați și frumoși și diferența aparent reală în manifestare materială.
Am fost adeseori, ambasador, la Porțile Cerului, cerând ajutor și milostenie, explicând că oamenii nu sunt răi prin naturalor și au nevoie de vindecare.
Toate aceste percepții se manifestau spontan, fără să am o explicație logică.
La un moment dat, cam acum trei ani, am avut un vis ca o amintire străveche în care planeta încă în stare diafană, subtilă, era locuită de oameni la fel de subtili, ca aburi strălucitori, străvezii. Oameni fericiți, plini de bucurie și bunătate, veseli, ingenioși, locuiau în pace deplină.
Din depărtarea astrală, am văzut cum de planetă se apropia o pâclă neagră cu multe brațe, o păcură cleioasă care a ajuns planeta și i-a atins pe locuitori. Marea majoritate au înnebunit pe loc, acoperiți și pătrunși de masa aceea întunecată și au început să se certe între ei și să se ucidă cu bestialitate. Și acum am parcă în urechi strigătele de disperare și urletele de fiară a celor atinși.
Cei care au prins la timp de veste s-au urcat în nave și au părăsit planeta căci nimeni nu știa, luați pe nepregătite, cu ce au de a face.
Cei care s-au salvat, probabil îi numim azi, îngeri. Iar cei rămași, deveniți materie, căzuți cu planetă cu tot, sunt probabil oamenii de azi.

Și dacă omul trebuia și trebuie să sufere ca să pornească în căutarea lui Dumnezeu, de ce s-a ostenit Dumnezeu să-L trimită pe însuși Fiul Său, ca să planteze pe pământ
iubirea necondiționată, singura și cea mai puternică armă și cel mai eficient instrument pentru combaterea suferinței?

Destin

Este normal să ai un destin țesut în stele. Dar cine ți-l face? Dumnezeu? Oare? Dacă trebuie să fii muls emoțional mi se pare normal să ai în soartă câteceva din fiecare: și o țâră de bine ca să te mai odihnești și să-ți vină speranța de o viață mai bună, ca la loto; și mai mult mai puțin bine ca să dai hrană bună fermierului.
Oare fermierul este responsabil cu construirea destinului?
Cum încape aici liberul arbitru? Și la ce se referă el?

Ferma

Pun articolul la categoria fantezii căci și mie îmi vine greu să cred gândurile ce m-au însoțit ieri până la serviciu.
Mă gândeam la mintea străină, inteligenta fiară ce ne mulge emoțional. Încă de la naștere. De ani de zile încerc să-mi dau seama de ce, din fragedă pruncie copiii au accese de furie. Noi spunem că sunt copii și suntem liniștiți dar mie nu mi s-a părut niciodată normal să fie așa. Zbierătele acelea, demonice chiar, mă înfioară și azi și mă îngrijorează.
Don Juan îi spune lui Castaneda că deja de la naștere copiilor li se „fură” energia cu care au venit și li se lasă doar o cantitate infimă atât cât să nu moară și să trăiască la un minim.
Pentru că fiara așa cum se descrie acolo (egoul) se hrănește cu emoții negative, omul a devenit, probabil din timpuri străvechi un animal domestic.
Ajung cu comparația la vacile de muls. De ce să tânjească o vacă după libertate? Nu are nevoie. Fermierul, mai ales dacă-i cumsecade îi dă vacii o parceluță, îi duce apă, îi duce furaj, iar vaca face lapte.
Așa și omul. Ce să facă el cu libertatea.I s-a explicat că are un destin. Dacă suferă, îi bolnav, are necazuri, îi sărac… Este normal să fie așa căci așa a vrut dumnezeu, soarta, destinul, karma desigur căci dacă într-o altă viață am fost rău, în viața aceasta trebuie să sufăr ca să pot fi fericit în viața viitoare.
Îmi este mai simplu așa, să cred într-un destin căci mi-e comod.
Mă uit așa în mare și în general, parcă am fi animale de muls și de hrană într-o fermă.
Ne naștem pasămite într-o țesătură de condiționări astrale, de locație, împletiți într-o plasă încrengătură din familiile ce ne-au precedat, până târziu în negura anilor; după moarte, cică mergem undeva unde așteptăm să ne naștem din nou.
Deși adeptă a tuturor acestora enumerate mai sus (încarnare, destin, astrologie)- percepând chiar și țesătura în sine- nu puteam să-mi imaginez că poate fi altfel, azi, am mari dubii că ceva este adevărat. Chiar și de legea consecințelor mă ating critic. Nu-i nimic logic. Nu mi se pare nimic corect și adevărat.

Ți-am auzit durerea și am dat buzna să te cuprind în brațe. Am luat la întâmplare niște perechi de aripi să am cu ce te acoperi, să nu te pătrundă frigul. Te-am găsit între doi pereți de beton. M-am așezat cu tine la piept, copil fiind și te-am acoperit legănându-te în somn în timp ce mă întrebam : unde naiba mi-am pus aripile? Or fi la spălat!

Claritate

Inspir adânc și voalul tristeții se ridică, ca prin farmec.
Mă îmbrac să merg la lucru, schimb două cuvinte cu oameni dragi și plec.
Începe o dilatare, dospesc, cresc apoi mă așez într-un centru cu puține gânduri. Mă uit în urmă și mi-e în sfârșit clar și pot să accept bucuria lucrului bine făcut.
„Lucrul” în echipă a funcționat bine contrar tuturor furtunilor.
Mă cuprinde o liniște blândă, mi-e iubirea calmă și caldă, mi-e bucuria așezată și molcomă.
Urc în tren, mă așez pe un loc liber și privesc în jur. Oameni tac, vorbesc între ei sau la telefon, energiile sunt neutre.
Așez mâinile pe genunchi cu palmele în sus făcute căuș și… șed.
Într-un căuș apare o flacără albastră, apoi încă una în cealaltă palmă. Sunt curioasă și aștept să văd ce se întâmplă deși am intenția să mă joc cu această imaginație. Flăcările cresc, apoi se unesc într-un arc de cerc, le urmăresc dansul de la stânga la dreapta și invers apoi le inspir pe brațe în sus, se unesc în gât, urcă în cap până acesta este o flacără albastră. Apoi totul coboară în corp până în tălpi și tot corpul este o flacără albastră. Inspir profund și imaginația dispare.
De pe un scaun vecin o doamnă are privirea pierdută în mine. Îi țin lumina ochilor defocalizați, câteva secunde, apoi întorc capul spre geam. Toamna rece, este pătată cu raze de soare ce se încăpățânează să se ivească dintre nori. Frunzele se țin scai de crengi, multe încă verzi și se zbat în bătaia vântului rece.

Bârfe

Astă vară, stăteam la o bârfă cu Corelian, o rudă de pe Aldebaran.
Dialogul s-a desfășurat foarte relaxant și clar. Vorbirăm de aia, aia, aia… cine mai vine de pe Aldebaran, și nu mai știu câte chestii.
Îl rog să-mi spună din perspectiva lui despre posibilitatea izbucnirii unui al treilea război mondial. Războaie devenite cumva la modă și parcă așteptat de întreaga planetă.
Probabilitatea este de 70% zice el, focarul este în Asia, între India și Pachistan. Vor fi foarte posibil folosite și arme nucleare. Implicasevor înafară de India și Pachistan însuși: SUA, Rusia, China.
Europa se va implica doar umanitar, pe teritorul ei nu se vor desfășura evenimente armate.
Îl mai întreb dacă și ei aldebaranii mai poartă războaie. Mai sunt, foarte rare, ei le numesc conflicte între vecini.
Îmi mai spune că la noi pe planetă acolo unde evoluția spirituală încetinește îngrijorător, oamenii vin și pleacă mai des, este un fel de autocorectură pentru evitarea stagnării.
Mă mir pe el ce calm și obiectiv vorbește. Este cazat cu nava sa spațială undeva peorbita planetei Pământ și așteaptă până mi-e vremea să plec. Mă duce acasă. Suntem rude foarte apropiate.
Mă gândesc că are mult de așteptat dar îmi răspunde că o lună de zile la noi pe planetă este la ei pe navă, o zi și că nu-i chiar așa de mult.