Templu(2)

M am reîntors în imaginaţie la templu. Ceva îmi spunea cã acum multe unitãţi de timp plecasem din templu într o cãlãtorie de iniţiere. Primisem de lucru ca sã mã dovedesc demnã de un post în templu.
Mi am bãtut capul cu asta şi eram nedumeritã şi ingrijoratã. Privind doar la viaţa asta, îmi stãtea în gât sentimentul de eşec.Deşi aflu cã trebuie sã devin micã şi perfect lucioasã ca sã trec prin reţea, nu sunt mulţumitã.
În faţa intrãrii, mã cuprinde indoiala: mã simt slãbãnoagã, inutilã, cãcãcioasã. Îmi vine sã mã arunc pe burtã şi sã mã târãsc dar vãd cã am rochiţa aia fainã, albã şi nu vreau sã o moşcolesc. Aşa cã mã pun în patru labe, capul jos, curul sus şi am grijã sã nu calc bordura hainei.
Mã aşez pe o treaptã şi mã gândesc cã dacã reuşesc sã mã întorc aici la capãtul vieţii, m aş bucura dacã ai mei mi ar da voie sã spãl mãcar scãrile. Îmi amintesc de comportamentul de primatã de adineaori şi mã umflã râsul.
Îmi privesc picioarele. Sunt pline de praf şi noroi uscat, sandalele romane sunt negre şi jerpelite. Mişc din degete şi las pe scãrile albe praf şi noroi. Evident ãştia au nevoie de cineva sã le mãture scãrile.
Mã privesc în ansamblu de mai departe. Un profil elegant al feţei, pãrul castaniu deschis, prins într un coc uriaş, plin de bucle,şuviţe cârlionţate curg pe gât, pe umeri. Stau cu capul în mâini şi coatele pe genunchi şi pare cã sunt singurã.
Ridic capul şi privesc mâinile. Sunt imbãtrânite, ridate, negru sub unghii. Îmi ascund palmele sub fund şi sper privind în jur cã nu le a vãzut nimeni.
Un râs din toatã inima, izbucneşte de undeva nevãzut.
„Draga noastrã, ţi ai însuşit un comportament foarte straniu.”

Reclame

Lumi

În toiul nopții am ”căzut” cu conștiința în cap ca un bolovan. Eram într-o claritate întunecată. M-am trezit brusc fără să deschid ochii. Am fost supărată că ziua liberă de ieri nu mi-am petrecut-o meditând mai mult. Apoi am râs și mi-am căutat egoul să văd ce face, cum arată. Îl iubeam cu bunătate. M-am trezit deabinelea, am deschis ochii și m-am dus la baie.
Revin pe pat și închid ochii. Sunt foarte surprinsă că am imediat imagini. Nu am mai avut de mult timp imagini sub pleoape.
Este întuneric. Parcă sunt într-o mocirlă neagră. Tentacule se mișcă în jurul meu. Prima intenție este să mă sperii, să mă simt atacată. Cu un jet de apă din ochi încerc să dau noroiul deoparte să văd cu ce am deaface. Ceva mă face să stau liniștită și să urmăresc în jur. Oricum, mă gândeam, cu dimensiunea întunericului de aici care colcăie de ceva nedefinit nu am cum să mă apăr.
Aștept. Mai departe de mine cea care observ este un petic verde pe care se vede un fel de mogâldeață. Capul parcă ar fi o nucă de cocos lunguiață, acolo unde ar trebui să fie fața are părul ăla aspru ca al nucii de cocos. Corpul este un fel de cârpă ce pare că-i aruncată de un bâț.
Nu înțeleg nimic dar imaginea devine mai clară și îmi pică fisa: sunt în pântecul mamei pământ. Sunt în sol. Râd de sperietura ce am avut-o la început și mă relaxez urmărind ființele care mișună: sunt bacterii și microbi, fiecare cu aspectul lui extraterestru. Antenuțe, ochișori negri minusculi, piciorușe multe, multe. Apoi mai sunt râme, scorpioni minuscului și niște crustacee.
Simt iubire, atâta iubire și știu că este a planetei pentru tot și toate și impliciti pentru mine.
Mă chircesc și mă fac mică-mică în pământul negru și afânat și mă las îmbăiată în iubirea ei.
Închid ochii conștienței din vis și alunec în altă lume. Eterică, sumbră, întunecată. Capete de mort în toate formele mă privesc curioase. Unul, de o culoare albastru petrol are în orbite câte o piatră strălucitoare albastră. Mă privește, spune un banc și râde. Deși nu am înțeles râd și eu. Privesc în jur, alte ființe, unele au înțeles bancul și râd, altele, zdrențe întunecate trec tăcute pe lângă mine: unele vin altele se duc. În față o arătare într-o pelerină neagră cu glugă. Focusez să văd curioasă ce față are. Semăna puțin cu masca din scarry moovie.
Și în această lume simt iubire, o iubire infinită cu bunădispoziție.
Dacă nu mă simt amenințată,mai privesc în jur, mai fac doi pași, apoi adorm liniștitiă.
Am înțeles într-o clipită de ce sunt acolo: cine nu coboară jos-jos de tot, nu poate să urce sus-sus.

dealul

Sub pleoape imaginea este clară. Stau jos între buchete de mușetel. Privesc mirată, atentă unduirea buchetelor de romaniță în bătaia ușoară a vântului. Rotesc ridicând în jur privirea. Sunt pe o coamă de deal, sărăcăcioasă în vegetație. În fața mea dealul coboară rotund undeva în valea cuprinsă de ceață deasă. Prin perdeaua lăptoasă, brăduți se leagănă și ei în bătaia vântului. Trag cu nesaț aer în piept dar deși ar trebui să simt aerul curat, teoretic -dacă tot mă dau paranormală-, practic sunt în dormitor cu ochii închiși și aerul curat de munte nu mi-l pot imagina. Deocamdată.
Mai sunt și alte floricele, plăntuțe micuțe de deal, niște jnepeni minusculi și puțină verdeață. Dealul este stâncos.
Se adună gânduri ca o perdea. Apoi se face întuneric. Până să-mi dau seama că a dispărut imaginea, gândurile au acoperit lumea.
Mă întorc pe partea ailaltă. Șirul de gânduri a fost astfel întrerupt. Imaginea continuă. Stau în picioare, puțin mai sus pe deal, de imaginea anterioară. În fața mea aruncați alandala se află niște bolovani mai mari decât mine. Din cauza ceții care este tot mai deasă, văd doar pe cei doi din fața mea. Sunt atentă la detalii. Cel din stânga mea este mai poros, are striuri și chiar o gaură mai mare în mijloc, cel din dreapta este mai neted.
M-aș duce la plimbare; printre cei doi bolovani se deschide ceva ca un drum dar mi-e teamă de ceață.
Prostie, mă gândesc, că oriunde merg atenția mea este cu mine și mă observ. Deci orinde plec sunt în mine. N-ar trebui să mă pierd niciunde.
Apoi, noapte. Am adormit.

Ambasador

Cam cu 11-12 ani în urmă s-a rupt unul dintre văluri și am văzut consternată adevărata amploare a durerii omenirii, o parte din ea o duceam însămi în spate, pe lângă dramele personale.
A fost momentu în care am refuzat să o mai car și într-un moment de disperare inimaginabilă L-am rugat pe Dumnezeu să mă facă fereastră spre Împărăția sa.L-am rugat să-mi binecuvinteze tălpile picioarelor pe unde calc să răsară florile bucuriei și a păcii.
Au urmat câțiva ani de transformare și percepții foarte intense. Ani în care am căutat să văd de ce îi văd eu pe oameni dincolo de păcat, așa de curați și frumoși și diferența aparent reală în manifestare materială.
Am fost adeseori, ambasador, la Porțile Cerului, cerând ajutor și milostenie, explicând că oamenii nu sunt răi prin naturalor și au nevoie de vindecare.
Toate aceste percepții se manifestau spontan, fără să am o explicație logică.
La un moment dat, cam acum trei ani, am avut un vis ca o amintire străveche în care planeta încă în stare diafană, subtilă, era locuită de oameni la fel de subtili, ca aburi strălucitori, străvezii. Oameni fericiți, plini de bucurie și bunătate, veseli, ingenioși, locuiau în pace deplină.
Din depărtarea astrală, am văzut cum de planetă se apropia o pâclă neagră cu multe brațe, o păcură cleioasă care a ajuns planeta și i-a atins pe locuitori. Marea majoritate au înnebunit pe loc, acoperiți și pătrunși de masa aceea întunecată și au început să se certe între ei și să se ucidă cu bestialitate. Și acum am parcă în urechi strigătele de disperare și urletele de fiară a celor atinși.
Cei care au prins la timp de veste s-au urcat în nave și au părăsit planeta căci nimeni nu știa, luați pe nepregătite, cu ce au de a face.
Cei care s-au salvat, probabil îi numim azi, îngeri. Iar cei rămași, deveniți materie, căzuți cu planetă cu tot, sunt probabil oamenii de azi.

Și dacă omul trebuia și trebuie să sufere ca să pornească în căutarea lui Dumnezeu, de ce s-a ostenit Dumnezeu să-L trimită pe însuși Fiul Său, ca să planteze pe pământ
iubirea necondiționată, singura și cea mai puternică armă și cel mai eficient instrument pentru combaterea suferinței?

Destin

Este normal să ai un destin țesut în stele. Dar cine ți-l face? Dumnezeu? Oare? Dacă trebuie să fii muls emoțional mi se pare normal să ai în soartă câteceva din fiecare: și o țâră de bine ca să te mai odihnești și să-ți vină speranța de o viață mai bună, ca la loto; și mai mult mai puțin bine ca să dai hrană bună fermierului.
Oare fermierul este responsabil cu construirea destinului?
Cum încape aici liberul arbitru? Și la ce se referă el?

Ferma

Pun articolul la categoria fantezii căci și mie îmi vine greu să cred gândurile ce m-au însoțit ieri până la serviciu.
Mă gândeam la mintea străină, inteligenta fiară ce ne mulge emoțional. Încă de la naștere. De ani de zile încerc să-mi dau seama de ce, din fragedă pruncie copiii au accese de furie. Noi spunem că sunt copii și suntem liniștiți dar mie nu mi s-a părut niciodată normal să fie așa. Zbierătele acelea, demonice chiar, mă înfioară și azi și mă îngrijorează.
Don Juan îi spune lui Castaneda că deja de la naștere copiilor li se „fură” energia cu care au venit și li se lasă doar o cantitate infimă atât cât să nu moară și să trăiască la un minim.
Pentru că fiara așa cum se descrie acolo (egoul) se hrănește cu emoții negative, omul a devenit, probabil din timpuri străvechi un animal domestic.
Ajung cu comparația la vacile de muls. De ce să tânjească o vacă după libertate? Nu are nevoie. Fermierul, mai ales dacă-i cumsecade îi dă vacii o parceluță, îi duce apă, îi duce furaj, iar vaca face lapte.
Așa și omul. Ce să facă el cu libertatea.I s-a explicat că are un destin. Dacă suferă, îi bolnav, are necazuri, îi sărac… Este normal să fie așa căci așa a vrut dumnezeu, soarta, destinul, karma desigur căci dacă într-o altă viață am fost rău, în viața aceasta trebuie să sufăr ca să pot fi fericit în viața viitoare.
Îmi este mai simplu așa, să cred într-un destin căci mi-e comod.
Mă uit așa în mare și în general, parcă am fi animale de muls și de hrană într-o fermă.
Ne naștem pasămite într-o țesătură de condiționări astrale, de locație, împletiți într-o plasă încrengătură din familiile ce ne-au precedat, până târziu în negura anilor; după moarte, cică mergem undeva unde așteptăm să ne naștem din nou.
Deși adeptă a tuturor acestora enumerate mai sus (încarnare, destin, astrologie)- percepând chiar și țesătura în sine- nu puteam să-mi imaginez că poate fi altfel, azi, am mari dubii că ceva este adevărat. Chiar și de legea consecințelor mă ating critic. Nu-i nimic logic. Nu mi se pare nimic corect și adevărat.