Demnitate

drumuldinmine

Să nu ne mai târâm cerșind la porți străine
Un colț mucegăit de pâine.
Să nu ne mai târâm prin colbul depărtării,
Ci să umblăm desculți
Pe drumuri ce pavate sunt
Cu aurul din glia țării.

Cu capul sus, privirea iar semeață
Cu spatele înalt,
Călătorind prin viață,
Să împletim destinul cu flori de mină
Care,
De mii de ani se-adună în cristale.

Din vorbe dulci, cununi de bucurie
Să facem iar cu amintirea vie,
A neamului ce-am fost de dincolo de vreme,
Și iarăși va să fie.

Vezi articolul original

Reclame

Tehnologie spirituală

Hm!
Trebuie totuși să pun niște chestii sub semnul întrebării.
Bubuie internetul și beletristica de povești sf. Se văd ozn- uri, unii comunicăm cu ființe extraterestre. Citesc din copilărie fascinată, genul sf.
Din toate astea reiese că extratereștrii și civilizațiile anterioare pun accent mare pe tehnologii. Tehnologia merge până acolo că există o industrie întreagă dedicată creșterii vibrației corpurilor, rafinarea minții, a percepțiilor, etc.
Evident toate au scop trezirea spirituală.
Cu toate acestea tehnologia în general este folosită pentru deplasare, apărare, scopuri războinice, manipulare.
Și mai evident este că scopul final, trezirea spirituală, nu este atins.
Clar, se povestește că în unele zone din cosmos sau chiar în regiunile intraterestre ( shambala) s-ar fi ajuns la o pace durabilă, toate sunt faine, ființele călătoresc pe obiecte supersofisticate, au capacități supercalifragilistice.
Oare pacea o căutăm?
Din incursiuni timide și nesemnificative în adâncul ființei am aflat ce capacități colosale are omul: poate călători în fracțiuni de secundă să admire nașterea universului, poate comunica la distanțe colosale, etc.
Tehnologia de care sunt foarte bucuroasă, mai ales mașina de spălat haine, ar trebui să folosească strict pentru un ajutor suficient de eficace să ne creeze timp liber pentru trezirea spirituală și recuperarea omului magic.
Îmi umblă mie prin cap că toate valurile de evoluție a ființelor dotate cu conștiență au ca scop reîntregirea în spirit și de fiecare dată ne prindem urechile în propria minte, obligați cândva să vedem că am eșuat, coborâm de fiecare dată mai jos să o luăm de la început și iară ne prindem urechile.
Zona de vibrație a terrei pare, prin presiunea ce o exercită, să fie insfârșit mediul ideal pentru atingerea scopului final.
Numa de nu ne-am prinde urechile iară.

Răscruce

Visez că m-am împotmolit. Apoi am sentimentul că stau la o răscruce de drumuri. Stau și mă uit ca vițelul la poarta nouă. N-am idee încotro. Am încredere că Spirit îmi conduce pașii.
Îmi amintesc de un vis vechi cu un turn în care la nivelul 1 aveam voie, după spusele călăuzei de atunci, să mă plimb după bunul plac prin lumile ce se deschideau acolo.
La un etaj superior, intrarea era acoperită de un prag uriaș. Într-un vis ce a urmat la câțiva ani, pragul dispăruse și am intrat pe ușă. Un drum alb ducea câțiva metri până la un perete de ceață prin care mi-a fost teamă să trec.
Așa că m-am așezat și am stat.
Azi mă duc la imaginea de atunci. Totul este la fel ca ultima dată doar că acum mă duc țintă prin ceață și cândva ajung dincolo. Drumul se termina abrupt. Cât vedeam cu ochii sub mine se întindea la nesfârșit o vale adâncă în care credeam că disting luminile unui oraș. Mă hotărăsc să merg în continuare și spre surprinderea mea, nu cad în hău ci merg normal de parcă aș avea sticlă sub tălpi. Privesc sub mine și încerc să disting amănunte.
De ce ar fi noapte în dimensiunea 5? mă întreb. Cer rațiunii să nu interpreteze. Ea încearcă dar la început vrea să interpreteze un cosmos plin de stele, apoi licurici în noapte. Undeva în urmă un fel de instalație producea fulgere în spațiul acela.
Sunt înciudată Pe oriunde mergi dai de tehnică.
Insist ca ratiunea să înceteze interpretarea.Apoi un gând îmi transmite că noaptea este la mine în ochi. Cer curățarea. Se face imediat. Apoi totul este alb și disting vagi umbre și mișcare apoi ies.

Joi

O zi interesantă.
De dimineață emoțiile se țin lanț, minuscule, repezi, sufocante.
Frică.Mi-e frică. Mă plimb prin casă ca leul în cușcă. Abia peste două ore reușesc să o transform. În urmă rămâne un corp obosit și funcționez cu frâna de mână trasă.
Emoțiile ca acelea când trebuie să spui o poezie pe scenă , rămân aproape toată ziua. Neplăcute dar nu groaznice.
Spre seară observ cu surprindere o energie compactă ca un zid, ce se îndrepta spre mine. Era iubire. Sub forma asta nu m-am întâlnit cu ea. Părea că este trimisă de la o persoană pe care însă nu am recunoscut-o. Mă apasă pe piept. Deobicei sunt permisivă dar azi sunt eu însămi un bolovan. Așa că în loc să îi permit să treacă prin mine o las să mă împresoare. Este gri. Îmi pică fisa: subconștientul este gri. Un subconștient plin cu iubire și așa de compact, aproape material. Pentru mine este ceva nou. Toate astea se combină cu presiunea atmosferică; se adună norii după trei zile de căldură.
Mă așez pe canapeaua de pe terasă, o mână stă pe genunchu, celaltă sprijină în cot și în degete, capul. Închid ochii și pătrund în întunericul de sub pleoape, încerc să-mi dau seama al cui subconștient mă vizitează. Undeva departe o siluetă. Nu-mi dau seama a cui.
În partea stângă, pe verticală, luminițe se aprind și se sting. Parcă ar fi clapele unui pian.
Hă!? Ce interesant! Oare ce-o fi?
Râd! Păi la cap în partea stângă, înșirate erau degetele de la mână. Impulsuri electrice. Nu mă plictisesc.

Boala ca șansă

și mă trăiește viața.
Nimeni nu știe dinnainte că vinerea următoare are gripă. Poți fi cât vrei de paranormal.
După planul de lucru, sîmbăta trecută trebuia să lucrez.Cu o săptămână nainte vine S.și mă roagă dacă nu putem schimba: ea îmi dă sâmbăta ei și eu i-o dau pe a mea de săptămâna asta. Oricum nu am planificat nimic. Sigur! de ce nu?
Joi mă zgârie în gât, fac gargară cu diverse. Mă simt ok. Vineri lucrez, îmi merge bine. În drum spre casă, pe măsură ce mă apropiam, puterile mă lăsau câte puțin. Când am intrat pe ușă m-am simțit extenuată. Am apucat să dau jos blugii și m-am băgat cu pulovăr cu tot și cu ciorapii lungi, sub plapumă. Explozie de dureri în încheituri, frig, nasu curge, strănut, tușesc.
Ca să fac o paranteză, cu două zile înainte, am fost la drogherie să fac cumpărături mici, am cumpărat și pastile de bicarbonat și am fost eu de mine surprinsă cum de mă uitam fascinată la sprayurile de nas, la ceaiurile pentru răceală și alte doftoreli de gripă. Mă miram de ce am cef să cumpăr și m-am reținut convinsă fiind că nu mă mai îmbplnăvesc în veci. De cinci ani nu am avut nici cea mai mică neplăcere.
Deci așa îmbrăcată am ieșit când și când de sub plapumă doar pentru necesități naturale, hainele nu le=am dat jos căci îmi era groază de frigul oribil pe care mi-limaginam și aveam impresia că dându-le jos îmi jupuiesc pielea. Am picotit două zile între vis și realitate într-un fel de nici aici și nici dincolo, cu întreruperi scurte. Frisoane și fire reci scanează corpul de dimineață până seara. Sunt ca fire subțiri ce străbat corpul, un recipient gol de organe. Parcă nu mai aveam nici un organ sau nu puteam să le vizualizez. Aveam impresia de spațiul gol și întunecat în care curgeau firișoare subțiri din aur care formau un fel de meridiane și longitudinale ce se uneau în puncte. Firicelele de aur la prima vedere păreau să fie linii dar de fapt la o privire mai atentă erau mii de punctulețe care curgeau atât de repede că dădeau impresia de linii.
Schimbul de sâmbete a fost genial că oricum nu puteam să merg la lucru.
Curgerile de energii au fost atât de intense și au durat atât de mult ca niciodată. Duminică eram deja mult mai bine și am parcurs un russmontagne emotional: plângeam fără motiv, apoi râdeam în mine fericită, o claritate în cap și în corp și din adâncuri se ridică în mine o poftă de viață cum nu am cunoscut des.
Boala ca șansă de curățenie și recalibrare energetică.
Mă bucur că am avut gripă a venit ca planificată. Viața mă trăiește și drumul mă merge. Sunt bine, sunt, liniștită, sunt.