Poveștile spun că Atlanții ( cine sunt aceștia) au creeat ființe hibride în primă fază ca să le transfere lor zgurile și emoțiile de care dânșii doreau să scape, în vederea evoluției lor spirituale mai rapide. Apoi cică le-au dat și de lucru. După legile actuale umane de morală aș spune că acest lucru este cât se poate de reprobabil.
Vorbesc discuții căci nu știm dacă este adevărat nici dacă atlanții au existat. Nu avem dovezi palpabile, doar basme.
Cândva îmi trecuse mie prin cap că oamenii sunt ființe hibride. Oare suntem noi urmașii sclavilor susamintiți? Teoretic este posibil. Lumină și întuneric deopotrivă, în părți egale, încercăm să ne descurcăm cu puhoiul de emoții.
Mai știu că sunt oameni care le prelucrează conștient sau nu, și că preiau și de la cei din jur emoții și frânturi de karma. Unii se descurcă deși greu, marea majoritate a acestora neștiind că o fac se gârbovesc sub povara lor.
Atlantida, proverbialul Olym sau Paradisul după care tânjim?
Din cauză că mintea noastră este foarte limitată și totuși credem că ne amintim de un paradis, acesta nu poate fi prea departe nici ca spațiu și nici în timp.
Către ce tânjeau atlanții? Aveau și ei amintirea unui alt paradis? Mai înalt decât al omului? La ce spuneau ei evoluție spirituală? Către ce aveau îndreptată dorința?

Reclame

El

El este Doamne! Și cu degetul te arăt Zeiței! Să mi-l protejezi! Să mi-l crești! Cu iubire să-l vindeci!
Și niciodată nu îți vei ști numele care l-am arătat cu degetul. Căci eu sunt.

Iubire

Am întâlnit o singură femeie, în decurs de 55 de ani, care mi-a spus că s-a întâlnit cu Creatorul.
-Atât de mult te-am Iubit că l-am creeat pe bărbat să îți mărturisească dragostea mea. TE ROG SĂ MĂ IERȚI. ACUM VĂD CĂ NIMENI NU TE POATE IUBI AȘA CUM TE IUBESC EU!

Demnitate

drumuldinmine

Să nu ne mai târâm cerșind la porți străine
Un colț mucegăit de pâine.
Să nu ne mai târâm prin colbul depărtării,
Ci să umblăm desculți
Pe drumuri ce pavate sunt
Cu aurul din glia țării.

Cu capul sus, privirea iar semeață
Cu spatele înalt,
Călătorind prin viață,
Să împletim destinul cu flori de mină
Care,
De mii de ani se-adună în cristale.

Din vorbe dulci, cununi de bucurie
Să facem iar cu amintirea vie,
A neamului ce-am fost de dincolo de vreme,
Și iarăși va să fie.

Vezi articolul original

Tehnologie spirituală

Hm!
Trebuie totuși să pun niște chestii sub semnul întrebării.
Bubuie internetul și beletristica de povești sf. Se văd ozn- uri, unii comunicăm cu ființe extraterestre. Citesc din copilărie fascinată, genul sf.
Din toate astea reiese că extratereștrii și civilizațiile anterioare pun accent mare pe tehnologii. Tehnologia merge până acolo că există o industrie întreagă dedicată creșterii vibrației corpurilor, rafinarea minții, a percepțiilor, etc.
Evident toate au scop trezirea spirituală.
Cu toate acestea tehnologia în general este folosită pentru deplasare, apărare, scopuri războinice, manipulare.
Și mai evident este că scopul final, trezirea spirituală, nu este atins.
Clar, se povestește că în unele zone din cosmos sau chiar în regiunile intraterestre ( shambala) s-ar fi ajuns la o pace durabilă, toate sunt faine, ființele călătoresc pe obiecte supersofisticate, au capacități supercalifragilistice.
Oare pacea o căutăm?
Din incursiuni timide și nesemnificative în adâncul ființei am aflat ce capacități colosale are omul: poate călători în fracțiuni de secundă să admire nașterea universului, poate comunica la distanțe colosale, etc.
Tehnologia de care sunt foarte bucuroasă, mai ales mașina de spălat haine, ar trebui să folosească strict pentru un ajutor suficient de eficace să ne creeze timp liber pentru trezirea spirituală și recuperarea omului magic.
Îmi umblă mie prin cap că toate valurile de evoluție a ființelor dotate cu conștiență au ca scop reîntregirea în spirit și de fiecare dată ne prindem urechile în propria minte, obligați cândva să vedem că am eșuat, coborâm de fiecare dată mai jos să o luăm de la început și iară ne prindem urechile.
Zona de vibrație a terrei pare, prin presiunea ce o exercită, să fie insfârșit mediul ideal pentru atingerea scopului final.
Numa de nu ne-am prinde urechile iară.

Răscruce

Visez că m-am împotmolit. Apoi am sentimentul că stau la o răscruce de drumuri. Stau și mă uit ca vițelul la poarta nouă. N-am idee încotro. Am încredere că Spirit îmi conduce pașii.
Îmi amintesc de un vis vechi cu un turn în care la nivelul 1 aveam voie, după spusele călăuzei de atunci, să mă plimb după bunul plac prin lumile ce se deschideau acolo.
La un etaj superior, intrarea era acoperită de un prag uriaș. Într-un vis ce a urmat la câțiva ani, pragul dispăruse și am intrat pe ușă. Un drum alb ducea câțiva metri până la un perete de ceață prin care mi-a fost teamă să trec.
Așa că m-am așezat și am stat.
Azi mă duc la imaginea de atunci. Totul este la fel ca ultima dată doar că acum mă duc țintă prin ceață și cândva ajung dincolo. Drumul se termina abrupt. Cât vedeam cu ochii sub mine se întindea la nesfârșit o vale adâncă în care credeam că disting luminile unui oraș. Mă hotărăsc să merg în continuare și spre surprinderea mea, nu cad în hău ci merg normal de parcă aș avea sticlă sub tălpi. Privesc sub mine și încerc să disting amănunte.
De ce ar fi noapte în dimensiunea 5? mă întreb. Cer rațiunii să nu interpreteze. Ea încearcă dar la început vrea să interpreteze un cosmos plin de stele, apoi licurici în noapte. Undeva în urmă un fel de instalație producea fulgere în spațiul acela.
Sunt înciudată Pe oriunde mergi dai de tehnică.
Insist ca ratiunea să înceteze interpretarea.Apoi un gând îmi transmite că noaptea este la mine în ochi. Cer curățarea. Se face imediat. Apoi totul este alb și disting vagi umbre și mișcare apoi ies.