Mă gândesc la anul ce a fost și la cel ce este. Spiritele anilor, de data aceasta nu s-au mai prezentat deși unuia i-am mulțumit iar celălat nu s-a prezentat la discuții. Aflu doar că probabil anul acesta va fi anul pașilor mici și deși.
Închid ochii și spun o rugăciune: Doamne, plină sunt de Tine. Acolo unde ești Tu este curățenie, sănătate, bucurie, bogăție, libertate.
Este întuneric, apoi mă văd de sus cum dezbrac de pe mine o haină neagră și o dau la oparte. Din întunericul dens ies ca dintr-o găoace de ou. În urma mea rămâne un fel de gaură tapițată cu o energie albicioasă.
Mă privesc. Sunt o ființă umană nudă, înaltă, robustă, pielea albă. Nu se văd organe sexuale, deci nu sunt nici bărbat nici femeie. Sunt OM.
Privesc la stânga și în spate, același întuneric dens ca un perete de stâncă. În față un alt OM la fel ca mine, fără haine, are în mână un arc cu o săgeată, țintește după o ființă cu aripi ca libelulele. Aștept mirată, să văd ce face. Încă cu resturi de experiență planetară mă gândesc că vrea să o doboare. Dar nu, săgeata care pornește din arc, deschide în albul spațiului, portalul prin care ființa înaripată trece în altă lume.
În dreapta pe mâna stângă, mai precis pe pumnul adunat cu delicatețe stă așezat într-un genunchi un soldat roman. Penele cu care este împodobită casca, sunt roșii, mantaua este de culoare închisă. Pumnul aparține unei ființe uriașe albe parcă din nori făcută. Poate că așa mi l-aș putea imagina pe Dumnezeu. Acesta parcă ascultă cu atenție și blândețe, la ceea ce îi povestește centurionul, apoi aduce mâna mai aproape de piept.
Nu mai pot să țin nivelul din imaginație și deschid ochii.

Reclame

Soles

Se spune că Soles(Solus) era (este) de la începuturi zeul păcii (echilibru, liniște, armonie). Feminin și masculin în egală măsură sau nici feminin nici masculin. Ignorând imporanța sau neimportanța pe care o dau oamenii tuturor lucrurilor, ei zeii își spun făcători.„Noi suntem făcătorii a toate”. Un fel de experți în bioinginerie, biogeneză.
De Soles cred că avem mare nevoie.

Poveștile vântului

Cald. Cald ziua, destul de cald noaptea, cu ferestrele larg deschise, zgomotele străzii sub pleoapele închise se estompează încet, apoi liniștea somnului preia conducerea nopții.
E încă întuneric afară când un tril de mierlă mă face să deschid urechile apoi ochii privind pe geam întunericul albastru. Oare cât e ceasul? Apoi adorm din nou după ce, curioasă am ascultat o vreme „vorbele” dimineții.
Bate vântul. O plăcere, căci ameliorează căldura zilei. Prin geamurile încă larg deschise să pătrundă răcoarea dimineții, frunzele foșnesc. Le ascult poveștile înfrigurată, atentă, neliniștită. Fiecare pom are propriul concert, propria voce în bătaia vântului.
Ulmul de pe stradă pare să fie cumva binedispus, alintat chiar. De sus discută amical cu arbuștii de pe stradă. O rumoare neutrală, parcă s-ar vorbi amabilități, bagatele, uneori se șușotește că ar veni furtuna și că ar fi cam „încărcată” neplăcut pentru muritori.
Mă duc cu gândul la baltă. Acolo vorbele copacilor sunt mai clare, mai adânci.
Cel mai impresionant, în bătaia vântului se vaită plopii. Tulpinile scot sunete lugubre, lungi, adânci, gem suferinde. Frunzele vorbesc amenințător, parcă povestesc toate întâmplările nefaste ale omenirii, suferințe, boli, morți, războaie, foamete.
-Vai, vai, vai ție muritorule….

Pretoria?!

La televizor merge un documentar cu Africa-Express… vocea prezentatorului plăcută mă însoțește peste tot în locuință unde mă ocup de una de alta. Documentarul l-am mai văzut de aceea nu țin morțiș să stau cu ochii ațintiți în televizor dar mi-s drag vocile frumoase care le însoțeșc… documentarele zic.
Se pomenește Pretoria iar eu sunt imediat cuplată cu o călătorie frumoasă în trecut.
Era pe vremea când eram hotărâtă să-mi amintesc de unde vin și cine sunt?!
A sosit timpul că simțind acut nevoia m-am așezat pe pat, am coborât în inimă, de acolo am urcat în ascensorul astral și cu o viteză uimitoare am fost catapultată în neant.Viteza de zbor era neașteptată și uluitoare, treceam ca o nălucă în zbor pe lângă sori, galaxii, nebuloase. Cu toată fascinația mea pentru toate, ele, nici nu am apucat să admir ceva că la scurt timp am aterizat pe o planetă, într-un orășel… nimic spectaculos dar deosebit de frumos.
Căsuțele micuțe, drăguțe sunt frumos coloate, foarte curate și cu gust înconjurate de grădinițe pline cu flori. Orășelul este așezat liniștit într-un fel de vale iar eu stau în drum pietruit, în dreapta mea dealul verde urcă abrupt și în față dreapta urcă trepte la fel de abrupte ca dealul, până sus.
Mă hotărăsc să urcă scările deși nu pot vorbi de o hotărâre în sine ci mai mult de o acțiune naturală de parcă aș fi știut unde merg.
Din când în când întorc capul și mă mir că nu am rău de înălțime atât de sus pare că sunt; dedesubt, la poalele dealului orășelul în explozia de culori, liniștit parcă doarme la soare și totul pare părăsit. Nici țipenie de ființă.
În vârf se întinde un platou iar scările se termină pe o platformă pietruită la intrarea frumos arcuită a unui templu enorm de mare construit cu totul și cu totul din aur. Îmi este greu să-mi obișnuiesc privirea și să o focusez pe detalii, atât de strălucitor este aurul în bătaia prietenoasă a astrului de zi.
Cu timpul disting zidul parcă făcut dintr-o bucată care înconjoară templul. Suprafețe perfect finisate și drepte alternează cu porțiuni sculptate, din loc în loc pe zid sunt piedestrale pe care tronează sculpturi uriașe tot din aur, reprezentând îngeri înaripați cu turle și trâmbiți. Deși tot complexul este maiestuos și întins pe un areal pe care mi-l imaginez considerabil, portalul care este păzit de două statui uriașe ce reprezintă doi dragoni înaripați, tot din aur, este destul de scund căci trebuie să te apleci ca să intri în templu.
Pe platforma de la intrare întâlnesc o familie cu copii, oameni normali, nu văd nimic special la ei, decât bunătatea, prietenia și sinceritatea ce izvora din ei, fericirea liniștită și evlavioasă. Îi întreb unde sunt localnicii iar ei îmi răspund simplă că sunt toți în templu unde se adună regulat să participe la oficieri de slujbe sfinte.
Sunt invitată să particip cu ei și mă bucur dar în momentul când am trecut portalul mi s-a rupt și filmul.
Știu doar apoi că sunt din nou pe platforma de la intrare unde îmiiau la revedere de la oamenii locului și promit că voi da curs invitației să revin din când în când acasă.
Apoi cad în corp.
Nici nu mi-a trecut prin cap să întreb numele locului, atât de normal mi s-a părut călătoria acasă.
Abia peste câteva zile, curioasă, m-am așezat din nou în meditație am refăcut legătura și am cerut numele: PRETORIA.
La trezire îmi era cunoscut numele dar nu mi-l aminteam nicicum de unde. Am googălit și… da.
Azi stau și mă gândesc: atâtea nume și cuvinte și…oare chiară noi oamenii le-am inventat sau le-am adus cu noi de unde venim? Azi nu mai sunt chiar așa sigură că știu răspunsul.
Când am coborât din pom oare cum am făcut că de la grrr, hrrr, crrrr, într-o perioadă destul de scurtă comparativ cu restul evoluției planetei și a celorlalte forme de viață am trecut la un limbaj atăt de complex și divers?

Calul troian

A fost odată ca niciodată…
Împăratul Negru și împăratul Alb. Împărățiile lor imense se învecinau în acel gri, crepuscular, în amestecul zilei cu noaptea. A durat multă vreme până iscoade ajunse la capătul împărăției soarelui negru, au trimis veste Împăratului Negru că dincolo de griul acela se întinde o altă împărăție. Avar de putere și bogăție Împăratul Negru porni cu oaste să și-o asume.
În împărăția luminată de soarele alb, locuitorii pașnici și iubitori trăiau în fericire, inocență și bucurie continuă creind minunății zilnic cu zâmbetul pe buze.
Atacul armat i-a luat pe surprindere și din înaltul cerului până atunci albastru și senin. Neavând experiență aceștia s-au predat întunericului, care pășea zilnic mai adânc în împărăție.
Sătui de cucerire și obosiți de lumină, războinicii întunericului s-au mulțumit cu o fâșie lată din împărăția albă, au împins granițele împărăției negre peste zona crepusculară și noaptea a coborât peste locuitorii luminii. Suferințele au luat locul bucuriei, încrederea salvării și ajutorului ce trebuia să vină de la Împăratul Alb s-a transformat cu timpul în deznădejde apoi în resemnare și mai la urmă somnul cel negru s-a așezat ca lava neagră peste fiecare.
Au mai sosit la granițele întunericului războinici de lumină încercând în numele Soarelui Alb, să străpungă frontiera. Toate ostenelile păreau să fie fără rost.
Împăratul Negru trona cu trufie peste împărăția lui acum mai mare râzând cu poftă de slăbiciunea Împăratului Alb… plănuind în secret că după refacerea trupelor, înaintarea să continuie.
Au trecut așa de mulți ani încât despre iubire, fericire și un soare alb se mai povestea doar anemic în basme vechi, vechi, când în pădurile arse de păcuri la capătul împărăției, cercetași întunecați au găsit, pitit, un copilandru.
Pe piept avea însemnele soarelui alb, în părul auriu sclipeau razele lui iar buzele roșii ca para focului tremurau a plâns din ochii albaștrii adânci ca cerul.
Miratu-sau soldații de arătarea ciudată și au hotărât că acest diamant era exact ce i-ar fi plăcut Împăratului Negru, cadou de ziua lui când se înfrupta din viața a 10 prunci nou născuți, ca să rămână veșnic tânăr.
Împachetat într-o ladă smolită și plumbuită, îl ajunge pe împărat chiar de ziua lui, cadoul surpriză.
Cu sete a băut împăratul din viața copilului, zile întregi și parcă nu se mai sătura să bea din cupa ce părea că nu se mai golește.
Se duse la oglinda aceea imensă ce trebuia să-i confirme întinerirea și viața veșnică și încremeni de groază. De unde atâtea culori împletite în negrul ființei? De unde atât alb și strălucire? Petele, ce sunt petele acestea?
Împăratul cel Negru se îmbolnăvise de… iubire.

Construim căsuțe pentru iubire… căsuțe de hârtie… și ne uităm după ea… iubire cerșind ca niște copii orfani… un grăunte.
Nu știm cu adevărat ce este și nici cum se simte energia a cărui bob am denumit-o iubire. Este de o mie de ori mai puternică decât trăznetul în furtuni înfricoșătoare de vară. Nici măcar nu suntem pregătiți pentru ea… corpurile noastre sunt plăpânde, sunt firave…
Poate tocmai de aceasta, intuind, cerșim pe genunchi: Doamne, măcar un bob… te rog, un bob de iubire.

Cu minciuna, am schimonisit imaginea lui dumnezeu și i-am închis iubirea în turnul de piatră. Singura rază… se încăpățânează să străbată printre dinții cariați ai măștilor de fier puse pe chipul creației, al tabloului infinitei dorinți. Noi oamenii?! Victime sau făptași? Să vină instanța! Să vină instanța! Strigă rațiunea înfuriată la dimensiuni astronomice în timp ce iubirea suspină în șoapte: ia cheia, ia cheia din inimă și lasă-mă să ies, să te iubesc, să te luminez, să te conduc. Ia cheia OM! Ia… cheia….OM! OM… ia cheia și lasă-mă… să te iubesc.
Râde minciuna în samavolnicia omului mic în spirit și mare în cap. Râde și se grozăvește… încâlcit în cifre și gesturi minore și nu vede cum moare sub cerul din focul cel negru al tristeții în timp ce comoara adevărat… strălucește… în turnul de piatră.