Infinit alb-negru

Astenia asta de primăvară mă ține de la începutul toamnei. Mai dau vina pe vreme, ba că nu-i soare, ba că plouă. Obosită sunt. De fapt de când m-am născut. Îmi plâng de milă.
Mă așez pe pat că-s liberă și încerc să dorm.
Sub pleoape atât de real, viu și strălucitor un Iisus, pe un fel de munte. Imaginea parcă ar fi de un cristal fluid, în culori estompate, strălucirea din jurul capului așează într-o umbră bej haina fratelui. Îl îmbrățișez un timp, așezând obosită obrazul pe inimă.
Apoi, în întuneric sunt o flacără verde. Zborul în depărtări mi-l sugerează unduirea energiilor în straturi. Fâlfâiesc în negru, verde, alb-metalic-albăstrui. Silueta umană este vagă și mă privesc în profil… fața, atât de blândă, atât de împăcată. Simt iubire. Parcă nu am mai iubit de o infinitate de aeoni.
Apoi sunt conștiință pe un pinten de stâncă deasupra abisului plin de stele și galaxii de stele, înt-un spațiu infinit.
Mă ridic după ce am contemplat zicând că dacă aș fi om, m-aș bucura mută în fața splendorii, m-aș simți mică și perplexă. Apoi, mă arunc în neant, și cad… și cad… până nu mă mai văd, apoi mă arunc cu un alt eu de pe stâncă, îmi adun genunchii la gură, în cădere mă rotesc peste cap, și cad…și cad… apoi mă arunc din nou la nesfârșit, căzând din mii de euri. Dacă aș fi om… aș cădea o singură dată.
Stau pe pintenul de stâncă înfășurată în neantul înstelat. Cu o mână, de la stânga spate, trag perdeaua de stele și se face ziuă. O mână albă strânge cu drag una neagră. Privesc și plâng de drag și iubire. Nu am mai plâns de o veșnicie de aeoni. Dacă aș fi om aș plânge mai des.

Reclame

Mă gândesc la anul ce a fost și la cel ce este. Spiritele anilor, de data aceasta nu s-au mai prezentat deși unuia i-am mulțumit iar celălat nu s-a prezentat la discuții. Aflu doar că probabil anul acesta va fi anul pașilor mici și deși.
Închid ochii și spun o rugăciune: Doamne, plină sunt de Tine. Acolo unde ești Tu este curățenie, sănătate, bucurie, bogăție, libertate.
Este întuneric, apoi mă văd de sus cum dezbrac de pe mine o haină neagră și o dau la oparte. Din întunericul dens ies ca dintr-o găoace de ou. În urma mea rămâne un fel de gaură tapițată cu o energie albicioasă.
Mă privesc. Sunt o ființă umană nudă, înaltă, robustă, pielea albă. Nu se văd organe sexuale, deci nu sunt nici bărbat nici femeie. Sunt OM.
Privesc la stânga și în spate, același întuneric dens ca un perete de stâncă. În față un alt OM la fel ca mine, fără haine, are în mână un arc cu o săgeată, țintește după o ființă cu aripi ca libelulele. Aștept mirată, să văd ce face. Încă cu resturi de experiență planetară mă gândesc că vrea să o doboare. Dar nu, săgeata care pornește din arc, deschide în albul spațiului, portalul prin care ființa înaripată trece în altă lume.
În dreapta pe mâna stângă, mai precis pe pumnul adunat cu delicatețe stă așezat într-un genunchi un soldat roman. Penele cu care este împodobită casca, sunt roșii, mantaua este de culoare închisă. Pumnul aparține unei ființe uriașe albe parcă din nori făcută. Poate că așa mi l-aș putea imagina pe Dumnezeu. Acesta parcă ascultă cu atenție și blândețe, la ceea ce îi povestește centurionul, apoi aduce mâna mai aproape de piept.
Nu mai pot să țin nivelul din imaginație și deschid ochii.

Nivele

Ieri am băut o sticlă de spumant cu o prietenă. Nimic special peste zi dar noaptea a fost agitată. Când m am trezit am avut impresia că egoul mă roagă să nu mai consum alcool deloc. Se zbate în piept ceva.
Mă gândeam că vibraţia corpului este foarte scăzută şi mă aşez să meditez, fără să mi promit succes.
Sub pleoape apar imediat două aripi şi îngerul posesor. Imaginea nu i chiar clară şi mă străduiesc să o păstrez. Parcă ţine în mâini ceva care seamana cu un catalog ca la şcoală. Sau aşa am interpretat.
Am impresia că vibraţional sunt foarte jos de aceea mă uimește apariţia.
-Ai coborât tu sau am urcat eu? întreb mirată.
-Ai urcat tu. Noi nu putem coborâ aşa de jos.
Pe nepregătite maşina de vase aruncã pastila de detergent în cuvă. Din cauza zgomotului cad în jos ca un bolovan. Parcă mă izbesc de pat.
Mi am dat astfel seama că eram destul de sus. Zâmbesc, mă relaxez, urc din nou. Îngerul aştepta răbdător. Vorbim. Telepatic. Mintea se străduiește să traducă corect dialogul, fără să adauge de la ea. Convorbirea nu este cursivă, traducerea întârziată. Este un început.

timpul și spațiul

A fost odată o poveste pe care ca să nu o uit o așez aici ca să pot eventual reveni asupra ei.
Când cele două împărății s-au întâlnit, la intersecția lor s-a pornit un război crâncen, o încleștare pe viață și pe moarte. Spre vizualizare, eventual ca doi șerpi încolăciți unul de altul, unul alb și unul negru (de exemplu).
Timpul și spațiul (timpul magnetic, întuneric, spațiul electric, lumină, zice povestea, sau e invers?).
Universul vizibil, materia, ar fi un reziduu al acestei încleștări, a vitezei de rotire și forța ei centrifugă.
Tot povestea spune că în cele din urmă cele două împărății și-au dat seama că sunt nemuritoare și la fel de puternice și doresc separarea, renunțarea la luptă.
O consecință ar putea fi că peste aeoni de ani Universul își va încetini deplasarea și se va dizolva.

Soles

Se spune că Soles(Solus) era (este) de la începuturi zeul păcii (echilibru, liniște, armonie). Feminin și masculin în egală măsură sau nici feminin nici masculin. Ignorând imporanța sau neimportanța pe care o dau oamenii tuturor lucrurilor, ei zeii își spun făcători.„Noi suntem făcătorii a toate”. Un fel de experți în bioinginerie, biogeneză.
De Soles cred că avem mare nevoie.

Poveștile vântului

Cald. Cald ziua, destul de cald noaptea, cu ferestrele larg deschise, zgomotele străzii sub pleoapele închise se estompează încet, apoi liniștea somnului preia conducerea nopții.
E încă întuneric afară când un tril de mierlă mă face să deschid urechile apoi ochii privind pe geam întunericul albastru. Oare cât e ceasul? Apoi adorm din nou după ce, curioasă am ascultat o vreme „vorbele” dimineții.
Bate vântul. O plăcere, căci ameliorează căldura zilei. Prin geamurile încă larg deschise să pătrundă răcoarea dimineții, frunzele foșnesc. Le ascult poveștile înfrigurată, atentă, neliniștită. Fiecare pom are propriul concert, propria voce în bătaia vântului.
Ulmul de pe stradă pare să fie cumva binedispus, alintat chiar. De sus discută amical cu arbuștii de pe stradă. O rumoare neutrală, parcă s-ar vorbi amabilități, bagatele, uneori se șușotește că ar veni furtuna și că ar fi cam „încărcată” neplăcut pentru muritori.
Mă duc cu gândul la baltă. Acolo vorbele copacilor sunt mai clare, mai adânci.
Cel mai impresionant, în bătaia vântului se vaită plopii. Tulpinile scot sunete lugubre, lungi, adânci, gem suferinde. Frunzele vorbesc amenințător, parcă povestesc toate întâmplările nefaste ale omenirii, suferințe, boli, morți, războaie, foamete.
-Vai, vai, vai ție muritorule….

Inspirată de fotografia cu roțile din articolul lui Separatio https://ilseparatiomedici.wordpress.com/2017/03/05/importanti-si-mari-si/ , mi-am amintit următoarele.
Că noi putem dormi liniștiți și ne putem lăsa comod mulși de emoții negative dar nu vom ști niciodată de câte ori în ultimii 20 de ani planeta a trecut la un pas de infarct.
Îi este foarte greu umanita asta tot mai gravă.
Ca ajutor și susținere energetică la o anumită perioadă pe tronul de cleștar se așează un suflet curat care alimentează cu surplus de energie toată construcția. Îi asta o dramă? Un sacrificiu? Nu! Că nimic nu se pierde, totul se transformă.
Și nimic ce-i făcut din iubire nu este catalogat ca sacrificiu.
Dar recunoștință în inimile noastre este? Ce am făcut noi ultima dată ca să ne arătăm dragostea față de ea, planeta spirit mamă?