Frații

Ne-am așezat chiar în bătaia vântului deși trebuia să ne gândim puțin și să ne organizăm, căci cunoaștem balta de atâția ani.
În fața caravaningului se înalță un stejar bătrân cu care intru la un moment dat în vorbă,fără să sper că și primesc răspuns. Întrebam de furtunile ce are să vină și dacă avem ceva de teamă.
Răspunsul a venit destul de repede și neașteptat, tradus de rațiune în ardeleană:
-Nuuuuuuuuuuuuu-i baaaai… staaați liiinișșșștițiii….
Am mai vorbit de una de alta, l-am întrebat dacă avem voie să-i ardem din cele cinci pungi de omizi, măcar trei. Cu aceeași voce bătrână nici feminină nici masculină îmi dă de înțeles că „faaaain ar fiii”. Apoi râde mulțumit.
Ne-am mutat totuși după o săptămână de vânt din față pe partea de vest a bălții. În față avem trei arțari tineri. Acolo unde ne-am pus măsuța inițiez o discuție cu unul din ei. Mă surprinde vocea veselă, copilăroasă, mai mult râzând și chicotind, ne urează bun-venit,o fi bine, n-o fi nimic grav.
Sunt curioasă să aflu cine i-a făcut. Tatăl, tatăl ne-a făcut. În cap încerc să traduc „mamă” gândind la mama natură, planeta mamă și etc. Nu, nu! Tatăl, Tatăl ne-a făcut! Nimic nu este mai presus de Iubirea Tatălui.
-Tată vostru este același Dumnezeu de care vorbim noi oamenii?
-Da.Noi suntem frații voștrii. Nimic nu este mai presus de Iubirea lui Dumnezeu.Voi sunteți mai aroganți crezând că sunteți mai speciali și faceți o mulțime de năzbâtii.
Nu știu de ce, mi-a venit în minte Iisus, deși nu mă mai gândisem cam de multișor la el. Întreb dacă știe cineva cine este Isus.
-Isus, este fratele tău.
O duioșie fără margini mi-a inundat corpul, inima s-a deschis într-o iubire de nedescris. M-am dus în spatele caravaningului făcându-mă preocupată ca să pot să plâng. Ce dor mi-e de fratele meu.

Anunțuri

Coloană

Am fost în centru, după niște bani, după niște cumpărături. Nimic pretențios și nuștiucum. Trec pe același pod, odată cu șoseaua,peste autostradă.
Coloana de mașini cât vezi cu ochii, șerpuiește în mers încet, unduiește și toarce liniștită ca un motan leneș.
Am trecut de zeci de ori peste autostradă dar azi se simte altfel. Privesc prima dată în trecere cu coada ochiului, apoi încetinesc mersul, privind de sus peste acoperișurile automobilelor și camioanelor. În fiecare mașină cel puțin un om și fiecare om curge prin mine ca și cum cu degetele răsfirate treci mângâind apa.
Un fuior de drag, un fior de bine, se ridică din străfunduri. Dragostea pentru om. Revărs preaplinul de iubire peste coloana de mașini și cer binecuvântare pentru toți și toate.
Îmi amintesc de o prietenă, care știa să intre în om ca într-o catedrală, și de vorbele ei pe care nici atunci nu le-am înțeles și nici acum „ cu puțin noroc, după ce vei muri, ți se va permite să te întorci aici să-ți ajuți omenirea pe care atât de mult o iubești”
Azi stau și mă gândesc că-i treaba lui Spirit și nu înțeleg cum se poate cineva îndrăgosti de omenire.
Azi mai mult ca oricând sunt conștientă că am lucrat mult și am făcut mult, căci de fiecare dată sunt încurajată să cred că nu am venit aici degeaba și am făcut tot ce mi-am propus și totuși… mi se pare puțin.

Transformare în timp

Dacă la început și pe parcursul foarte multor ani, vocea gândurilor negative pline de frică, constructoare de drame : da dacă nu iese bine, da dacă se întâmplă ceva, da dacă, știți voi, gândurile acelea care provoacă emoții negative și insomnii, era puternică și vocea subconștientului nu era auzită. Apoi, cândva, am sesizat foarte slab cealaltă voce, abia auzibilă care-mi spunea că-i ok.
Acum gândurile negative sunt mai de suprafață, mai rare, mai lipsite de substanță deși încă mai produc emoții negative. Peste ele se așează ca tunetul vocea pozitivă care repetă de mai multe ori: gândurile acestea sunt ireale, nu au substanță, totul va fi bine, este logic să fie bine.
Într-un timp destul de scurt, vocea fricii se estompează, dispare și lasă loc bunei dispoziții.

 

Dur

Pe parcursul anilor am avut, repetându-se sub diferite forme, vise în care parveneau niște animale ciudate. Un fel de vite nepământene, cu picioarele scurte, trupul masiv, pătrățos, capul mare cu coarne mici și ochii răi, adânci, brutali. Pielea cenușie și groasă.
Cu timpul mi-am dat seama că este vorba de adânca prostie (inconștiență) umană, brutalitate pură, lipsa oricărui gram de finețe și noblețe.
Când egoul se fisurează și omul începe să zărească printre văluri i se face părul măciucă, de groază. Cu atât mai mult cu cât simte că și el poartă semințe de fiară.
Sunt momente dificile în care unii doresc să adoarmă din nou, alții sunt pe punctul de a înnebuni iar alții aleg să plece.
Sunt întradevăr momente dificile dar nu imposibil de administrat.
Acceptanță necondiționată, un comportament transparent, gânduri pozitive cu multă iubire necondiționată și respect infinit pentru toate câte sunt cum sunt.
Nu știm de ce suntem aici, nu ne mai amintim și acest lucru creează confuzii dar trebuie să avem încredere în „noi” cei care SUNTEM atunci când hotărâm coborârea.

Joi

O zi interesantă.
De dimineață emoțiile se țin lanț, minuscule, repezi, sufocante.
Frică.Mi-e frică. Mă plimb prin casă ca leul în cușcă. Abia peste două ore reușesc să o transform. În urmă rămâne un corp obosit și funcționez cu frâna de mână trasă.
Emoțiile ca acelea când trebuie să spui o poezie pe scenă , rămân aproape toată ziua. Neplăcute dar nu groaznice.
Spre seară observ cu surprindere o energie compactă ca un zid, ce se îndrepta spre mine. Era iubire. Sub forma asta nu m-am întâlnit cu ea. Părea că este trimisă de la o persoană pe care însă nu am recunoscut-o. Mă apasă pe piept. Deobicei sunt permisivă dar azi sunt eu însămi un bolovan. Așa că în loc să îi permit să treacă prin mine o las să mă împresoare. Este gri. Îmi pică fisa: subconștientul este gri. Un subconștient plin cu iubire și așa de compact, aproape material. Pentru mine este ceva nou. Toate astea se combină cu presiunea atmosferică; se adună norii după trei zile de căldură.
Mă așez pe canapeaua de pe terasă, o mână stă pe genunchu, celaltă sprijină în cot și în degete, capul. Închid ochii și pătrund în întunericul de sub pleoape, încerc să-mi dau seama al cui subconștient mă vizitează. Undeva departe o siluetă. Nu-mi dau seama a cui.
În partea stângă, pe verticală, luminițe se aprind și se sting. Parcă ar fi clapele unui pian.
Hă!? Ce interesant! Oare ce-o fi?
Râd! Păi la cap în partea stângă, înșirate erau degetele de la mână. Impulsuri electrice. Nu mă plictisesc.

Tăcerea sfinxului

Din creierii munților mi-ai transmis dor. Un dor blajin izvorât din momentele de claritate. Parcă toată viața trecea prin tine ca o apă clară spălând iluziile una după alta, până în urmă a rămas acel aha!
Tăcerea sfinxului, alege aurul din praful drumului.

Mintea

Câteva săptămâni am reușit să-mi induc starea de liniște, exersând des „numa șede”, adică întreruperea deasă a caruselului gândurilor și a dialogului interior.
Aveam des senzația de lac liniștit unde doar la suprafață vântul mângâie valuri mici.
M-am obișnuit oarecum cu răsturnări de situații deși nu mă omor după ele și speram totuși că rămâne așa liniștit.
Fără nici cea mai mică bănuială citesc interesată acest text: https://zurliublog.wordpress.com/2017/05/31/labirintul/comment-page-1/#comment-3594
și mai citesc o dată și încă o dată.
Așa cum în comentariu am explicat, am observat un grăunte emoțional complex care mai apoi s-a dezlănțuit într-o furtună de gânduri. M-am așezat într-un târziu pe pat și am luat în mână o carte cu care intenționam să mă distrag din carusel.
Prin fața imaginației începe tandem furtunii să se perinde ca o pânză deasă gri, tristețea. Aveam impresia că această pânză trece prin chiar mijlocul umanității întregi, apoi venea parcă să mă împresoare, să mă strângă. Parcă începusem să mă las pradă disperării când, ca prin minune apare un comentariu de la Adam. Am explodat în bucurie și recunoștință. Sincronicitățile de acest gen pot fi catalogate ca minuni, deși cu timpul devin normale. Intervenția lui mi-a spulberat furtuna în secunde și tot balamucul interior s-a transformat într-un val de iubire. Mulțumesc Adam, mulțumesc mult.
Unde vroiam de fapt să ajung: abia după ce începi să te dezintoxici de dialogul interior, observi prin repetare cât de nociv este și ce efecte nefericite are asupra întregii ființe. Este ca o închisoare unde cel închis este supus în fiecare minut al zilei, unei torturi.