Victima

Când apuci victima de păr ca să o salvezi de înnec, ea ori te va strangula și dacă acțiunea este de succes ea va putea declara că ai salvat-o dintr-un interes personal. Și va trebui să declari… care.

Reclame

Demență?

Știu că atunci când mama dădea primele semne de demență, surorile îmi spuneau că le povestește de chestii pe care doar ea le vede. Ele încercau să o lămurească că nu-i nimic acolo unde vede ea ceva.
Azi dimineață am fost cu oma în centru. Ne-am rezolvat treburile și ne- am așezat la umbră pe o bancă așteptând autobuzul.
– Eu nu știu ce-i cu geamurile astea, spune Oma, referinduse la geamurile din camerele ei.
Am văzut-o de câteva zile că le șterge aproape zilnic.
– Da ce-i baiu cu ele? Nu se curăță bine?
– Noaptea apare pe geamul din dormitor, imagini.
Ascut urechile și devin foarte atentă.
– Ce vezi?
Apare o floare care rămâne așa până dimineața. Îi întunecată. Apar animale. O pisică vine la geam și stă acolo o vreme. Ea deschide geamul dar imaginile dispar. Apoi iar apar dacă îl închide. Cândva se satură de privit și adoarme.
O întreb dacă apar și imagini urâte care îi fac teamă.
Neagă. Nu apare nimic rău.
Nu o contrazic și îi spun că probabil creierul ei uită multe lucruri învățate dar face imagini noi. Spre surprinderea mea, pare că înțelege exact ce îi spun.
Sper că am acționat corect și va avea curajul să îmi spună dacă se confruntă cu momente speciale.

Exerciții

În fiecare zi sunt pusă în situații unde pot să fac uz de omul nou.
Uneori am impresia că se prăbușe cerul, herghelii de draci dau năvală.
Se repetă situații asemănatoare sau chiar identice cu unele din trecut și din care am ieșit șifonată și fără pene.
Acum însă mă prind în vâltoare din obiceiul trecutului dar mult mai scurt, apoi nu mai ascult gândurile care spun că ” futui o fi nasol”, nici pe alea care spun că s-ar putea să iasă nașpa și nici pe cele care spun că va fi bine.
Mă las să cad lin pe fundul oceanului pâna talazurile au amuțit. Mă retrag în liniște până recunosc adevăratul model al țesaturii situației.
Nu fac nimic, nu zic nimic până nu simt în mine acea energie specifică din care știu că pot acționa spre binele general.
Începe să dea roade. Exercițiul face maistru.

Obligat

În viață se întâmplă. Apoi cică să înveți să dai drumul unor situații. Să faci loc pentru nou.
Un serviciu mai mult decât nesatisfăcător. Am încercat toate variantele interioare de acceptare, mi l-am zugrăvit roz, am ignorat- sau încercat să ignor- teama că nu mai găsesc alt loc de muncă, la 54 de ani, de înțeles, am sperat că se leagă ceva, că apare în mod spectaculos o soluție și… când nu am mai avut nicio speranță, terminată cu nervii și surmenată, am băgat lichidarea.
Acum sunt chiar fără niciun plan nicio agendă, nicio speranță.

Surpriza

Oma, înseamnă buni, bunică în germană. Așa o numim noi pe mama-soacră. Nu i-am spus niciodată mamă, așa cum se obișnuiește după căsătorie. Pentru mine acest om este un balaur cu șapte capete, înger de smoală.
Nu povestesc toate sau defapt nimic din toate beteșugurile ce mi le-a cauzat în 33 de ani și nici toate ce le-a făcut în viața ei.
Creștinesc ar fi corect că la moarte să vină după ea patronul îngerilor de smoală. Dar…
Înaintează vertiginos în demență iar eu având mai mult timp liber, mă ocup de ea.
Mergem cu autobuzul în centru să mâncăm înghețată.
Pe scaunele din fața mea stau o mămică cu doi copii, unul din ei are sindromul down.
Oma, șede pe un scaund în dreapta mea dincolo de culoarul din mijlocul autobuzului. Ajungem aproape de stația unde tre să coborâm și întorc capul la dreapta să o avertizez.
Șoc. Fața ei nu mai este 3d, trăsăturile feței sunt vagi în spatele unei lumini de aur roziu. Este pierdută în contemplare cu ochii pe micuțul down. Totul în jurul ei strălucește. Îmi plimb privirea la ceilalți călători, obișnuitul gri mohorât ca în viața de zi cu zi. O privesc din nou. Strălucirea este la fel de intensă. O ating ușor pe mână: Oma, pregătește- te, la următoarea coborâm.
Își revine cu greu, autobuzul se oprește și coborâm.
-Asa-i că băiețelel doamnei îi altfel?
– Da Oma, îi un pic altfel.

Tot ce depășește pătrățelul educat al rațiunii produce în corp fuioare de teamă sau chiar reacții de panică greu de administrat.
Precis multora dintre voi li s-a ridicat părul pe ceafă și au primit piele de găină la povești cu stafii sau altele.
Este un motiv serios și de înțeles pentru care mulți dintre noi aleg „confortul ” iluzoriu al pătrățelelui în loc să pornească pe un drum care nu se știe unde duce.
Doar curajoșii și nebunii se încumetă sau disperații.

Rațiune

În momentul în care rațiunea îl percepe și îl știe pe Dumnezeu ca un punct ale cărui emanații continue de nesfârșite puncte ce la infinit creează modele, aceasta se liniștește, își recunoaște limitele și le dizolvă, alunecând în punct adică în sfera incognoșcibilului fără reacții de panică. Simplu, natural, lin.
Paradoxal și inexplicabil, rațiunea înțelege tot fără a putea să explice, ce.
Revenită la viața de zi cu zi, totul pare la fel deși este altfel.
Dacă până acum mă simțeam fără să imi dau seama, cumva încadrată într o structură și ancorată între sus și jos, stânga, dreapta, acum parcă plutesc dezlegată ca o corabie într un spațiu mătăsos indefinit.
Sunt în bucătărie. Joey stă pe fund și mă privește atent. Arunc ochii pe ceas. Este 8:30. Tre să le dau de mâncare. Las totul baltă și urc scările la etaj. Acolo ambii câini mă așteaptă nerăbdători.
Stai puțin! mă gândesc. Joey nu era adineaori în bucătărie lângă mine. Poate un câine să fie simultan în două locuri?
O secundă de confuzie apoi mă ocup de haleala celor doi prieteni dragi.