??

Pândind șuvoiul de păcură, acea mantră spontană și personală, croită perfect pe momentul cu pricina, se spunea singură repetânduse de câte ori a fost nevoie.
Privesc interiorul invadat adineaori de negrul cleios, acum este un spațiu curat. Îmi dă senzația de spațiu din cauza acelei lumini pe care am mai întâlnit-o în ultimele luni, o lumină aurie care pare că mereu la zenit creează însuși acel spațiu de nuanțe diferite de auriu până la arămiu.
Privesc atentă în jur, un gol viu, liniște și pace lipsit de emoții și sentimente.
Aici nu mai există întrebarea dacă există un Dumnezeu sau nu, și dacă da cum arată acesta,nici universul sau creația nu sunt obiecte de întrebat, parcă nici n-au existat niciodată, parcă întrebări nu au existat niciodată.
Doar aflu că odată dezbrăcat de ego, inima și rațiunea redevin ceea ce sunt defapt: instrumente de navigare pentru spirit.
Mai am senzația că știu că acesta este un spațiu dincolo de renumita akasha și mă minunez căci nu mi-am pus niciodată întrebarea că dacă dincolo de renumita bibliotecă universală, s-ar afla ceva.

Anunțuri

Frica de libertate

Fiecare, din cutiuța lui, își dorește libertate și încearcă să o definească după putințe.
Ce înseamnă cu adevărat să fii liber? Mai vedem.
Compar oarecum cu învățarea mersului pe bicicletă. A fost o vreme când la bicicletă aveai roți suplimentare de susținere, apoi au fost demontate dar o mână te mai susținea din spate. Apoi mâna se retrage.
Este momentul în care conștientizezi că nu te mai poți baza pe niciun sprijin.
…și după un moment de panică… mergi…

27.10

N-am mai reușit demult să stau în meditație. Una din aia care te ridică vibrațional și-ți face bine-bine de tot. De câte ori mă așezam parcă aveam mâncărici în fund. Nu reușeam să mă liniștesc.
Azi, 10:45 sunt ruptă de „somn”, mă așez pe pat și alunec într-o gaură neagră, gândurile se opresc, apoi conștient invoc curățenie, vindecare, binecuvântare, bunăstare. Libertate.
Sub pleoapele închise sunt la marginea unei localități. În spate am un teren viran, în stânga începe șirul de case, pe drumul din fața mea, stânga este parcată o mașină. Vis a vis peste stradă, alt loc viran apoi încep casele.
Peste drum fugind veseli, trec pe partea mea cinci copii mici, însoțiți de o femeie (mama, educatoarea?). Probabil că sunt gălăgioși după mimică și gesturi dar nu-i aud. Aud doar gândul unei femei: primesc nevoi! primesc nevoi! trebuie să dau foc!.
Din susul străzii casele și șoseaua sunt înghițite pe rând de o lumină orbitoare, apoi femeia, copiii, mașina, eu…
Mai aud doar o frântură dintr-o convorbire telefonică în astral. Un bărbat: alo! sunt în Deva. Tu cum ești?
Apoi, pe măsură ce crește frecvența corpului, conștientul se dizolvă în nimic, doar o îngrijorare vagă mai este care percepe lipsa timpului și care stă de strajă să mă întorc la vreme, căci peste o oră merg la lucru.

Frații

Ne-am așezat chiar în bătaia vântului deși trebuia să ne gândim puțin și să ne organizăm, căci cunoaștem balta de atâția ani.
În fața caravaningului se înalță un stejar bătrân cu care intru la un moment dat în vorbă,fără să sper că și primesc răspuns. Întrebam de furtunile ce are să vină și dacă avem ceva de teamă.
Răspunsul a venit destul de repede și neașteptat, tradus de rațiune în ardeleană:
-Nuuuuuuuuuuuuu-i baaaai… staaați liiinișșșștițiii….
Am mai vorbit de una de alta, l-am întrebat dacă avem voie să-i ardem din cele cinci pungi de omizi, măcar trei. Cu aceeași voce bătrână nici feminină nici masculină îmi dă de înțeles că „faaaain ar fiii”. Apoi râde mulțumit.
Ne-am mutat totuși după o săptămână de vânt din față pe partea de vest a bălții. În față avem trei arțari tineri. Acolo unde ne-am pus măsuța inițiez o discuție cu unul din ei. Mă surprinde vocea veselă, copilăroasă, mai mult râzând și chicotind, ne urează bun-venit,o fi bine, n-o fi nimic grav.
Sunt curioasă să aflu cine i-a făcut. Tatăl, tatăl ne-a făcut. În cap încerc să traduc „mamă” gândind la mama natură, planeta mamă și etc. Nu, nu! Tatăl, Tatăl ne-a făcut! Nimic nu este mai presus de Iubirea Tatălui.
-Tată vostru este același Dumnezeu de care vorbim noi oamenii?
-Da.Noi suntem frații voștrii. Nimic nu este mai presus de Iubirea lui Dumnezeu.Voi sunteți mai aroganți crezând că sunteți mai speciali și faceți o mulțime de năzbâtii.
Nu știu de ce, mi-a venit în minte Iisus, deși nu mă mai gândisem cam de multișor la el. Întreb dacă știe cineva cine este Isus.
-Isus, este fratele tău.
O duioșie fără margini mi-a inundat corpul, inima s-a deschis într-o iubire de nedescris. M-am dus în spatele caravaningului făcându-mă preocupată ca să pot să plâng. Ce dor mi-e de fratele meu.

Coloană

Am fost în centru, după niște bani, după niște cumpărături. Nimic pretențios și nuștiucum. Trec pe același pod, odată cu șoseaua,peste autostradă.
Coloana de mașini cât vezi cu ochii, șerpuiește în mers încet, unduiește și toarce liniștită ca un motan leneș.
Am trecut de zeci de ori peste autostradă dar azi se simte altfel. Privesc prima dată în trecere cu coada ochiului, apoi încetinesc mersul, privind de sus peste acoperișurile automobilelor și camioanelor. În fiecare mașină cel puțin un om și fiecare om curge prin mine ca și cum cu degetele răsfirate treci mângâind apa.
Un fuior de drag, un fior de bine, se ridică din străfunduri. Dragostea pentru om. Revărs preaplinul de iubire peste coloana de mașini și cer binecuvântare pentru toți și toate.
Îmi amintesc de o prietenă, care știa să intre în om ca într-o catedrală, și de vorbele ei pe care nici atunci nu le-am înțeles și nici acum „ cu puțin noroc, după ce vei muri, ți se va permite să te întorci aici să-ți ajuți omenirea pe care atât de mult o iubești”
Azi stau și mă gândesc că-i treaba lui Spirit și nu înțeleg cum se poate cineva îndrăgosti de omenire.
Azi mai mult ca oricând sunt conștientă că am lucrat mult și am făcut mult, căci de fiecare dată sunt încurajată să cred că nu am venit aici degeaba și am făcut tot ce mi-am propus și totuși… mi se pare puțin.

Transformare în timp

Dacă la început și pe parcursul foarte multor ani, vocea gândurilor negative pline de frică, constructoare de drame : da dacă nu iese bine, da dacă se întâmplă ceva, da dacă, știți voi, gândurile acelea care provoacă emoții negative și insomnii, era puternică și vocea subconștientului nu era auzită. Apoi, cândva, am sesizat foarte slab cealaltă voce, abia auzibilă care-mi spunea că-i ok.
Acum gândurile negative sunt mai de suprafață, mai rare, mai lipsite de substanță deși încă mai produc emoții negative. Peste ele se așează ca tunetul vocea pozitivă care repetă de mai multe ori: gândurile acestea sunt ireale, nu au substanță, totul va fi bine, este logic să fie bine.
Într-un timp destul de scurt, vocea fricii se estompează, dispare și lasă loc bunei dispoziții.

 

Dur

Pe parcursul anilor am avut, repetându-se sub diferite forme, vise în care parveneau niște animale ciudate. Un fel de vite nepământene, cu picioarele scurte, trupul masiv, pătrățos, capul mare cu coarne mici și ochii răi, adânci, brutali. Pielea cenușie și groasă.
Cu timpul mi-am dat seama că este vorba de adânca prostie (inconștiență) umană, brutalitate pură, lipsa oricărui gram de finețe și noblețe.
Când egoul se fisurează și omul începe să zărească printre văluri i se face părul măciucă, de groază. Cu atât mai mult cu cât simte că și el poartă semințe de fiară.
Sunt momente dificile în care unii doresc să adoarmă din nou, alții sunt pe punctul de a înnebuni iar alții aleg să plece.
Sunt întradevăr momente dificile dar nu imposibil de administrat.
Acceptanță necondiționată, un comportament transparent, gânduri pozitive cu multă iubire necondiționată și respect infinit pentru toate câte sunt cum sunt.
Nu știm de ce suntem aici, nu ne mai amintim și acest lucru creează confuzii dar trebuie să avem încredere în „noi” cei care SUNTEM atunci când hotărâm coborârea.