Tot ce depășește pătrățelul educat al rațiunii produce în corp fuioare de teamă sau chiar reacții de panică greu de administrat.
Precis multora dintre voi li s-a ridicat părul pe ceafă și au primit piele de găină la povești cu stafii sau altele.
Este un motiv serios și de înțeles pentru care mulți dintre noi aleg „confortul ” iluzoriu al pătrățelelui în loc să pornească pe un drum care nu se știe unde duce.
Doar curajoșii și nebunii se încumetă sau disperații.

Reclame

Rațiune

În momentul în care rațiunea îl percepe și îl știe pe Dumnezeu ca un punct ale cărui emanații continue de nesfârșite puncte ce la infinit creează modele, aceasta se liniștește, își recunoaște limitele și le dizolvă, alunecând în punct adică în sfera incognoșcibilului fără reacții de panică. Simplu, natural, lin.
Paradoxal și inexplicabil, rațiunea înțelege tot fără a putea să explice, ce.
Revenită la viața de zi cu zi, totul pare la fel deși este altfel.
Dacă până acum mă simțeam fără să imi dau seama, cumva încadrată într o structură și ancorată între sus și jos, stânga, dreapta, acum parcă plutesc dezlegată ca o corabie într un spațiu mătăsos indefinit.
Sunt în bucătărie. Joey stă pe fund și mă privește atent. Arunc ochii pe ceas. Este 8:30. Tre să le dau de mâncare. Las totul baltă și urc scările la etaj. Acolo ambii câini mă așteaptă nerăbdători.
Stai puțin! mă gândesc. Joey nu era adineaori în bucătărie lângă mine. Poate un câine să fie simultan în două locuri?
O secundă de confuzie apoi mă ocup de haleala celor doi prieteni dragi.

Pe scurt

Mă învârt prin casă în virtutea unei dimineți banale. Să fac paturile? Să spăl vasele? Veceul? Mai beau o cafea întâi?
Sunt pe pilot automat căci atenția este îndreptată … unii ar zice pe interior, alții ar spune că exterior, alții ar spune că spre viitor și nici unii nu au pe deplin dreptate.
Sunt într un spațiu cristalin mătăsos ușor gri dacă ar trebui să numesc o culoare. Dar nu este un spațiu deși pare că are profunzime și este cumva viu. Acolo deși aici și defapt niciunde sunt canale ce străbat griul ca niște adâncituri semirotunde parcă făcute să ruleze pe ele, sfere.
Cer să se reașeze canalele conform adevărului planului divin. Mai precis este vorba de corecta așezare.
Am o liniște pe care alunec corect, lin, fără hurducături, senzația că abia de acum sunt pe direcția corectă. Mă dilat și încep să ruleze. Sunt o sferă.

Hârtie

Interesant așa cum sunt fără să fiu ceva anume. Parcă nici nu mai contează că sunt deși sunt… nimic dar nici măcar.
Azi m-a chemat cireșul: păi eu de ce fac fructe? Ca să te uiți la ele?
Am coborât în grădină, am pus scara și am mâncat cireșe direct din pom. Mult rod are cireșul dar aproape tot este stricat. Privind crengile cu fructele putrede mă cuprinde tristețea și știu că pomului nu-i pică bine. Nu-i bucuros.
Vă trebui să-l curățăm.
Am primit o carte a Florindei Donner-Grau și întinsă pe pat citesc deși mi-e somn. Nu reușesc să dorm. Scot ochelarii și îmi îndrept privirea spre noptieră. O bancnotă de 5€ se lăfăie uitată pe laptopul închis.
O bucată de hârtie. Teoretic îi știu valoarea dar practic o văd azi cu alți ochi. Eu sunt nouă iar bucățica aceea de hârtie îmi pare un obiect curios.

Practică

Practica am început-o odată cu teoria. În joacă. Pe vremuri lucram la un alt magazin. La tura de seară mă lua soțul cu mașina. Ca să nu mă plictisesc așteptând încercam să-mi imaginez cam pe unde se află: la care semafor, la care colț. Într-una din seri am rămas surprinsă că nu-l văd. Am așteptat și așteptat apoi am plecat pe jos. Adormise. Mi-am dat seama că nu este un joc și am continuat și în alte situații. În călătorii mai departe de casă foloseam ochii vulturului Kiju, un aspect totem pe care îl aveam pe atunci. Ce vedea vulturul zburând în tăriile cerului, vedeam și eu.
Altădată, unul din băieți făcea ucenicie la un restaurant în alt oraș. Mi s-a făcut dor de el și am plecat cu privirea să-l caut în bucătărie. L-am văzut cum tăia ceva cu un cuțit mare și apoi cum și-a tăiat degetul. Atât de tare m-am speriat că am revenit brusc înapoi. Atunci am observat că am revenit prin frunte cu o furie arzândă de parcă m-am picurat cu argint fierbinte. Arsura a ținut o săptămână. Deci nu a fost imaginație. Ulterior la telefon băiatul a confirmat că s-a tăiat destul de rău dar mai are degetul.
Zilele astea stătem cu soțul în curte, la un pahar de vorbă. Băieții sunt plecați la un softair event. Se împușcă unii pe alții cu biluțe biodegradabile.
Dintr-o dată privirea mi-a devenit rece și fixă și eram acolo la ei; unul din băieți s-a rănit. Îl văd pe jos, suferă. Oare îi mort? Mă apropii de el, îi dau mâna să se ridice,el o prinde și ambele corpuri se aprind ca sori albi. Râd și știu că totu-i bine.
Instrumentele ce le avem și le lăsăm nefolosite nu sunt povești paranormale ci chiar chestii funcționale și foarte practice.
Vă invit să le folosiți.

Idealul și răbdarea

Ai cândva o convingere care este atât de ancorată în tine încât nu o poți omite. Acest ideal te urmărește toată viața și începți să lupți pentru el. Înveți răbdare, înveți să accepți dubiile, remușcările, confuziile.
Nu știi niciodată dacă ai făcut bine sau rău. Cândva încep să apară rezultatele după care te poți orienta. Uneori ele apar peste ani, peste zeci de ani, poate chiar ai resemnat dar din lipsă de alternativă, încăpătânat continui.
Poate rezultatele îți dau dreptate și satisfacție și te bucuri. ” Vezi?,îți spui, am avut dreptate.” Și ai un sentiment de ușurare.
Și totuși în momentul marii treceri s-ar putea să ai momentul acela proverbial de mare claritate în care vezi că totul a fost fals, că ai trăit și acționat în iluzie, că totul a fost o farsă.
Ce-ți rămâne de făcut decât să accepți cu seninătate?

Copleşită

Luni am fost în vizitã la un prieten la moşioara lui verde.
Anul trecut pe vremea asta medicii au estimat cam 6 luni pânã la un an de viaţã. Cancer.
Dupã discuţii despre pâinica coaptã de el în cuptor, mâncat peştele afumat s a aşezat peste noi liniştea. Fiecare pe bãncuţa lui tãcea de unul singur. Mi am plimbat privirea de la K la soţul, apoi la bãiatul nostru şi la un alt tânãr prezent. Feţele ţesute în tãcerea momentului, stãluceau de o frumuseţe dincolo de iubirea omului. Îi sorbeam din ochi de dragi bucurându mã de splendoare.