Fluid

N-am mai fost de 2 ani la masaj. Dacă tot mi-s înnodată bine, mi-am luat avânt să vizitez un cabinet tailandez de masaj. Din păcate nu am găsit nimic prea aproape, doar la 5 km. Da nu are importanță. Am vrut doar să prelungesc o țâră articolul, să îl fac mai palpitant. Hi hi!
Stați cu sufletul la gură deja.
Bla bla bla…
Stau acum pe spate, comod. După ce m-a întins, îndoit apăsat, masat s-a ajuns la cap. Acolo nu are ce să-mi facă să doară așa că m-am relaxat așa de repede că nu am observat că am schimbat realitatea.
Sunt pe o străduță îngustă limitată de 2 pereți gri. În față peisajul citadin, care nu are nimic citadin ci este un spațiu deschis din ceva ca norișori pufoși roz și bej. Spre mine vine o ființă umanoidă, o percep ca pe un bărbat tânăr deși este doar o formă de lumină estompată roz-bej.
Cu mâna dreaptă întinsă se apropie să mă salute. Salutul aici se face punând mâna dreaptă pe pieptul celuilalt pe inimă.
Când mi-a atins pieptul a fost perfect sincron cu atingerea masoarei care apucase de prosop să mă acopere.
Am tresărit buimăcită la granița fluidă dintre vis și realitate. Acolo unde nu știi unde este visul și unde realitate, acolo unde ambele au aceeași consistență.

Reclame

Stãteam pe veceu. Toaleta era un spaţiu îngust gri, în dreapta era o fereastrã prin care privind aveam senzaţia cã mã aflu într un turn, la etajul1.
Pãmântul a început sã se cutremure şi turnul a început sã se scufunde. Plinã de spaimã priveam fãrã sã pot face ceva. Apoi linişte. M am ridicat şi am simţit cã ai mei se aflã undeva sub dãrâmãturi.
Ca o nebunã am început sã sap cu mâinile goale, cãutându i.
Materialul ce l dam laoparte cu mâinile era o lubeniţã rozie zemoasã şi pufoasã.
Am dat repede laoparte un strat gros şi am ajuns într un oraş subteran, urmând sentimentul cã voi da de soţul.
L am reperat, apoi am privit în jur. Coloane de beton erau cãzute una peste alta, scãri prãbuşite peste pereţi înclinaţi rupţi.
Oamenii se plimbau într un ritm normal de viaţã, fãceau tranzacţii, vorbeau. O viaţã obişnuitã. Prin plafonul ce ducea la suprafaţã, ici şi colo pãtrundea luminã prin gãurile cauzate de cutremur.
Nimeni nu lua notiţã de ele şi nimeni nu cãuta un drum sã iasã din oraşul ruinã din subteran.

Templu(2)

M am reîntors în imaginaţie la templu. Ceva îmi spunea cã acum multe unitãţi de timp plecasem din templu într o cãlãtorie de iniţiere. Primisem de lucru ca sã mã dovedesc demnã de un post în templu.
Mi am bãtut capul cu asta şi eram nedumeritã şi ingrijoratã. Privind doar la viaţa asta, îmi stãtea în gât sentimentul de eşec.Deşi aflu cã trebuie sã devin micã şi perfect lucioasã ca sã trec prin reţea, nu sunt mulţumitã.
În faţa intrãrii, mã cuprinde indoiala: mã simt slãbãnoagã, inutilã, cãcãcioasã. Îmi vine sã mã arunc pe burtã şi sã mã târãsc dar vãd cã am rochiţa aia fainã, albã şi nu vreau sã o moşcolesc. Aşa cã mã pun în patru labe, capul jos, curul sus şi am grijã sã nu calc bordura hainei.
Mã aşez pe o treaptã şi mã gândesc cã dacã reuşesc sã mã întorc aici la capãtul vieţii, m aş bucura dacã ai mei mi ar da voie sã spãl mãcar scãrile. Îmi amintesc de comportamentul de primatã de adineaori şi mã umflã râsul.
Îmi privesc picioarele. Sunt pline de praf şi noroi uscat, sandalele romane sunt negre şi jerpelite. Mişc din degete şi las pe scãrile albe praf şi noroi. Evident ãştia au nevoie de cineva sã le mãture scãrile.
Mã privesc în ansamblu de mai departe. Un profil elegant al feţei, pãrul castaniu deschis, prins într un coc uriaş, plin de bucle,şuviţe cârlionţate curg pe gât, pe umeri. Stau cu capul în mâini şi coatele pe genunchi şi pare cã sunt singurã.
Ridic capul şi privesc mâinile. Sunt imbãtrânite, ridate, negru sub unghii. Îmi ascund palmele sub fund şi sper privind în jur cã nu le a vãzut nimeni.
Un râs din toatã inima, izbucneşte de undeva nevãzut.
„Draga noastrã, ţi ai însuşit un comportament foarte straniu.”

Templu

Am ajuns neaşteptat şi pe o scurtãturã surprinzãtoare.
Stau în faţa unei fãclii uriaşe. Bordura ce înconjoarã flacãra albã, rãcoroasã, este din aur, lucratã dantelat cu mãiestrie.
Mã apropii curioasã. Bordura se desparte în douã şi lasã liber câteva trepte ample ce duc la un bazin în flãcãri. Aici totul este alb aşa cã disting cu sentimentul nu cu ochii cã în jurul bazinului, în semicerc stau fiinţe.
Sunt foarte înalte, albe imbrãcate în tunici albe lungi prinse la mijloc cu un brâu lat din aur.
„Bine ai venit în Templu” tunã o voce ca un cor madrigal.
Sunt încurcatã şi trimitã în timp ce observ cã arãt ca ei.
„Bine v am gãsit” bâigui încurcatã, apoi izbucnesc ca o artezianã ” am venit sã mã rog pentru libertatea lui…” şi recit ca pe o poezie numele celor de pe lista mea de rugãciuni.
„Aşa sã fie!” tunã din nou vocea madrigal.” Sunteţi liberi! Sunteţi luminã! Strãluciţi!”
Stau timidã în timp ce mã mut de pe un picior pe altul, ca un copil ce nu şi a fãcut lecţia.
Izbucnesc în plâns ” am uitat planul, am uitat tot, nu mai ştiu nimic”.
„La timpul potrivit îl vei şti iar” îmi spune o voce caldã.

Chiar sus în coroana unui pom stãtea un cerb mare. Jos era o lama cu o blãniţã pufoasã alb juma gri. Se uita în sus la cerb şi îi behãia „mama”. Eu mã îngrijorez cã cerbul ar cãdea din pom şi rãmâne puiul fãrã mamã.
Buf! Picã cerbul din pom şi rãmâne fleaşcã pe pãmânt.
Eu: futui
Lama: mamaaa…
Mã uit mai atentã. Cerbul era un bãrbat. G.era acolo aplecatã deasupra lui. Trebe sã l omor, zice asta. Trebuie impuşcat în tâmple. Vorbea singurã.
Vine spre mine, întreabã unde s tâmplele?
Îi arãt cu degetul. Dar nu trebuie sã l omori, îi spun.

Lumi

În toiul nopții am ”căzut” cu conștiința în cap ca un bolovan. Eram într-o claritate întunecată. M-am trezit brusc fără să deschid ochii. Am fost supărată că ziua liberă de ieri nu mi-am petrecut-o meditând mai mult. Apoi am râs și mi-am căutat egoul să văd ce face, cum arată. Îl iubeam cu bunătate. M-am trezit deabinelea, am deschis ochii și m-am dus la baie.
Revin pe pat și închid ochii. Sunt foarte surprinsă că am imediat imagini. Nu am mai avut de mult timp imagini sub pleoape.
Este întuneric. Parcă sunt într-o mocirlă neagră. Tentacule se mișcă în jurul meu. Prima intenție este să mă sperii, să mă simt atacată. Cu un jet de apă din ochi încerc să dau noroiul deoparte să văd cu ce am deaface. Ceva mă face să stau liniștită și să urmăresc în jur. Oricum, mă gândeam, cu dimensiunea întunericului de aici care colcăie de ceva nedefinit nu am cum să mă apăr.
Aștept. Mai departe de mine cea care observ este un petic verde pe care se vede un fel de mogâldeață. Capul parcă ar fi o nucă de cocos lunguiață, acolo unde ar trebui să fie fața are părul ăla aspru ca al nucii de cocos. Corpul este un fel de cârpă ce pare că-i aruncată de un bâț.
Nu înțeleg nimic dar imaginea devine mai clară și îmi pică fisa: sunt în pântecul mamei pământ. Sunt în sol. Râd de sperietura ce am avut-o la început și mă relaxez urmărind ființele care mișună: sunt bacterii și microbi, fiecare cu aspectul lui extraterestru. Antenuțe, ochișori negri minusculi, piciorușe multe, multe. Apoi mai sunt râme, scorpioni minuscului și niște crustacee.
Simt iubire, atâta iubire și știu că este a planetei pentru tot și toate și impliciti pentru mine.
Mă chircesc și mă fac mică-mică în pământul negru și afânat și mă las îmbăiată în iubirea ei.
Închid ochii conștienței din vis și alunec în altă lume. Eterică, sumbră, întunecată. Capete de mort în toate formele mă privesc curioase. Unul, de o culoare albastru petrol are în orbite câte o piatră strălucitoare albastră. Mă privește, spune un banc și râde. Deși nu am înțeles râd și eu. Privesc în jur, alte ființe, unele au înțeles bancul și râd, altele, zdrențe întunecate trec tăcute pe lângă mine: unele vin altele se duc. În față o arătare într-o pelerină neagră cu glugă. Focusez să văd curioasă ce față are. Semăna puțin cu masca din scarry moovie.
Și în această lume simt iubire, o iubire infinită cu bunădispoziție.
Dacă nu mă simt amenințată,mai privesc în jur, mai fac doi pași, apoi adorm liniștitiă.
Am înțeles într-o clipită de ce sunt acolo: cine nu coboară jos-jos de tot, nu poate să urce sus-sus.