Coborâsem subteran. Deși nu știu dacă coborâsem sau m-am aflat direct acolo. Un culoar lung, boltit luminat plăcut. Nu se văd becuri. Este pur și simplu, lumină. Una caldă, plăcută. Pereții, podeaua sunt de culoarea nisipului, perfect finisate.
Merg. Pe jos sunt sacoșe cu alimente. Mulți ardei grași, ardei iuți. Mă mir căci am impresia că sunt bagajele mele deși știu că am intrat fără. Mă aplec să le ridic dar mă răzgândesc. Simt forfotă în jur. Oameni care vin și pleacă, ca pe un bulevard, fiecare cu treaba lui. Știu că și din stânga și din dreapta vin alte culoare. Ies din subteran la fel de neașteptat cum am intrat. Afară este soare plăcut și mă aflu într un centru civic la … Brașov. ( n-am fost niciodată la Brașov ).
O piață pavată cu dale bej-roziu la fel ca și splendidele clădiri scăldate în lumină zilei. Acestea sunt clădiri oficiale, bej-rozii, pereții sunt sculptați cu reliefuri și arabescuri fine.
În depărtare se vede o vale largă, prietenoasă.
Mă întorc în culoar să mă întorc acasă în timp ce mă tot mir: cum am ajuns la Brașov doar în juma de oră?

Reclame

Tren

Visez des cu trenuri. Ba n-am bilet, ba am urcat într unul greșit, etc. 7 ani la rând visam în februarie situația economică a germaniei: trenul în care eram eu era comerțul, marfarele era industria, cisternele energia, combustibil. Anul acesta coborâsem din ” comerț ” și urcasem într un tren negru, clasic, unde mulți oameni stăteau înghesuiți în picioare. Agenția de șomaj ( știu acum) din care am coborât repede că nu mi a plăcut.
Alt vis însă m-i s-a părut interesant și aici aș avea nevoie de părerea voastră.
Eram ca într o stație de metrou subterană, pe peron. Stația era curată, lucrată în marmură albă. De la stânga spre dreapta curgea un tren modern, alb care nu se oprea niciunde, venea din totdeauna și mergea în totdeauna. Urcarea se făcea din mers căci trenul rula foarte lent și vagoanele erau deschise unele în altele și nu aveau uși ci doar deschideri de acces nelimitat.
Pe peron mai era un singur călător care s-a prins de bara unei deschideri și a urcat cât se poate de natural în tren.
De câte ori mă apropiam să urc mă lua cu amețeală și frică și mai lăsam un vagon să treacă în timp ce gândeam că frica nu este îndreptățită din moment ce trenul merge așa încet.
Am urcat cu spatele în tren. La intrare era o platformă rotundă care m-a întors cu fața la interior. Eram singură în vagonul elegant. Pe jos o mochetă moale, pufoasă de un albastru foarte frumos
Tot vagonul era albastru, mai puțin cele două fotolii elegante și cele două paturi care erau albe. Mă simțeam că într un salon de spa.
Interpretări?
Cine are vreo idee?

Sunt într- o hală industrială imensă, undeva la etaj. Nu îmi place acolo și caut ieșirea. Uși imense de metal închid lifturile mari ce ar transporta marfă sau utilaje, în față au cuve care ar descărca lifturile. Totul este vopsit într un verde industrial murdar. Mă hotărăsc că lifturile nu sunt sigure pentru mine mai ales că butoanele galbene nu indică nicio direcție. Gândesc că vreau să ies și sunt în altă parte .
Sunt la etajul unei clădiri cu ferestre mari ce dau în stradă. Peisajul este industrial deasemenea.
Cineva îmi sugerează că este război și vin extratereștrii. Râd ca de o glumă bună. Privesc în stradă noaptea iluminată vag de niște lămpi stradale chioare, ce aruncă pe trotuar o lumină galbenă obosită.
Din josul străzii, oameni încep să fugă panicați parcă urmăriți de cineva.
Urmăresc atentă vânzoleala și încep să mă neliniștesc. Într un târziu, văd urcând panta, umanoizi pătrățoși în costume negre ca de scafandru, contururile sunt trasate cu linii albe ce curg pe mijlocul picioarelor și pe piet. Capetele pătrate sunt și ele invelite în același material. Puteau fi roboți și parcă erau înarmați.
Amu m-am speriat și eu și împreună cu alți cetățeni ne-am tupilat cât de bine am putut în spatele unor obiecte și utilaje aruncate alandala în stradă în jurul clădirii din care tocmai am ieșit.
Se crăcănase de ziuă. Pe un fond gri la orizont, corbi înalți cât un om piguleau ceva prin peisajul dezolat. Penele erau negre cu irizații de verde sau roșu, clonțuri puternice și coroiate, ochii mari negri, înrămați de un inel galben striat.
M-am ridicat în picioare de unde eram pitită, totul mi se pare o farsă apoi ridic capul ca dintr-un lighean cu apă în care parcă îl avusesem în tot timpul visului.
Toate au dispărut dar în fața mea, crăcănat și cu mâinile încrucișate pe piept, ca împlântat in griul cerului, un ceva ca un faraon, înalt, robust, cu pielea uluitor de albă.
– Mi- am dat toată silința să îți fac frică să vezi ce puternic sunt.
Infuriată i am răspuns obraznic:
– Ai putea să îți dai toată silința să îmi demonstrezi cât de mult mă iubești, dacă tot ești așa de puternic.
A fost rândul lui să rămână perplex.
Eu m-am întors pe partea cealaltă și am dormit alt vis.

Fluid

N-am mai fost de 2 ani la masaj. Dacă tot mi-s înnodată bine, mi-am luat avânt să vizitez un cabinet tailandez de masaj. Din păcate nu am găsit nimic prea aproape, doar la 5 km. Da nu are importanță. Am vrut doar să prelungesc o țâră articolul, să îl fac mai palpitant. Hi hi!
Stați cu sufletul la gură deja.
Bla bla bla…
Stau acum pe spate, comod. După ce m-a întins, îndoit apăsat, masat s-a ajuns la cap. Acolo nu are ce să-mi facă să doară așa că m-am relaxat așa de repede că nu am observat că am schimbat realitatea.
Sunt pe o străduță îngustă limitată de 2 pereți gri. În față peisajul citadin, care nu are nimic citadin ci este un spațiu deschis din ceva ca norișori pufoși roz și bej. Spre mine vine o ființă umanoidă, o percep ca pe un bărbat tânăr deși este doar o formă de lumină estompată roz-bej.
Cu mâna dreaptă întinsă se apropie să mă salute. Salutul aici se face punând mâna dreaptă pe pieptul celuilalt pe inimă.
Când mi-a atins pieptul a fost perfect sincron cu atingerea masoarei care apucase de prosop să mă acopere.
Am tresărit buimăcită la granița fluidă dintre vis și realitate. Acolo unde nu știi unde este visul și unde realitate, acolo unde ambele au aceeași consistență.

Stãteam pe veceu. Toaleta era un spaţiu îngust gri, în dreapta era o fereastrã prin care privind aveam senzaţia cã mã aflu într un turn, la etajul1.
Pãmântul a început sã se cutremure şi turnul a început sã se scufunde. Plinã de spaimã priveam fãrã sã pot face ceva. Apoi linişte. M am ridicat şi am simţit cã ai mei se aflã undeva sub dãrâmãturi.
Ca o nebunã am început sã sap cu mâinile goale, cãutându i.
Materialul ce l dam laoparte cu mâinile era o lubeniţã rozie zemoasã şi pufoasã.
Am dat repede laoparte un strat gros şi am ajuns într un oraş subteran, urmând sentimentul cã voi da de soţul.
L am reperat, apoi am privit în jur. Coloane de beton erau cãzute una peste alta, scãri prãbuşite peste pereţi înclinaţi rupţi.
Oamenii se plimbau într un ritm normal de viaţã, fãceau tranzacţii, vorbeau. O viaţã obişnuitã. Prin plafonul ce ducea la suprafaţã, ici şi colo pãtrundea luminã prin gãurile cauzate de cutremur.
Nimeni nu lua notiţã de ele şi nimeni nu cãuta un drum sã iasã din oraşul ruinã din subteran.

Templu(2)

M am reîntors în imaginaţie la templu. Ceva îmi spunea cã acum multe unitãţi de timp plecasem din templu într o cãlãtorie de iniţiere. Primisem de lucru ca sã mã dovedesc demnã de un post în templu.
Mi am bãtut capul cu asta şi eram nedumeritã şi ingrijoratã. Privind doar la viaţa asta, îmi stãtea în gât sentimentul de eşec.Deşi aflu cã trebuie sã devin micã şi perfect lucioasã ca sã trec prin reţea, nu sunt mulţumitã.
În faţa intrãrii, mã cuprinde indoiala: mã simt slãbãnoagã, inutilã, cãcãcioasã. Îmi vine sã mã arunc pe burtã şi sã mã târãsc dar vãd cã am rochiţa aia fainã, albã şi nu vreau sã o moşcolesc. Aşa cã mã pun în patru labe, capul jos, curul sus şi am grijã sã nu calc bordura hainei.
Mã aşez pe o treaptã şi mã gândesc cã dacã reuşesc sã mã întorc aici la capãtul vieţii, m aş bucura dacã ai mei mi ar da voie sã spãl mãcar scãrile. Îmi amintesc de comportamentul de primatã de adineaori şi mã umflã râsul.
Îmi privesc picioarele. Sunt pline de praf şi noroi uscat, sandalele romane sunt negre şi jerpelite. Mişc din degete şi las pe scãrile albe praf şi noroi. Evident ãştia au nevoie de cineva sã le mãture scãrile.
Mã privesc în ansamblu de mai departe. Un profil elegant al feţei, pãrul castaniu deschis, prins într un coc uriaş, plin de bucle,şuviţe cârlionţate curg pe gât, pe umeri. Stau cu capul în mâini şi coatele pe genunchi şi pare cã sunt singurã.
Ridic capul şi privesc mâinile. Sunt imbãtrânite, ridate, negru sub unghii. Îmi ascund palmele sub fund şi sper privind în jur cã nu le a vãzut nimeni.
Un râs din toatã inima, izbucneşte de undeva nevãzut.
„Draga noastrã, ţi ai însuşit un comportament foarte straniu.”

Templu

Am ajuns neaşteptat şi pe o scurtãturã surprinzãtoare.
Stau în faţa unei fãclii uriaşe. Bordura ce înconjoarã flacãra albã, rãcoroasã, este din aur, lucratã dantelat cu mãiestrie.
Mã apropii curioasã. Bordura se desparte în douã şi lasã liber câteva trepte ample ce duc la un bazin în flãcãri. Aici totul este alb aşa cã disting cu sentimentul nu cu ochii cã în jurul bazinului, în semicerc stau fiinţe.
Sunt foarte înalte, albe imbrãcate în tunici albe lungi prinse la mijloc cu un brâu lat din aur.
„Bine ai venit în Templu” tunã o voce ca un cor madrigal.
Sunt încurcatã şi trimitã în timp ce observ cã arãt ca ei.
„Bine v am gãsit” bâigui încurcatã, apoi izbucnesc ca o artezianã ” am venit sã mã rog pentru libertatea lui…” şi recit ca pe o poezie numele celor de pe lista mea de rugãciuni.
„Aşa sã fie!” tunã din nou vocea madrigal.” Sunteţi liberi! Sunteţi luminã! Strãluciţi!”
Stau timidã în timp ce mã mut de pe un picior pe altul, ca un copil ce nu şi a fãcut lecţia.
Izbucnesc în plâns ” am uitat planul, am uitat tot, nu mai ştiu nimic”.
„La timpul potrivit îl vei şti iar” îmi spune o voce caldã.