spații

Atâta am învârtit în cap, azi noapte, articolul ce urma să-l scriu azi, până o rămas din el următoarele pe scurt.
Fiecare organ are un spațiu sau mai bine zis este unul.
Am fost în intenstin, în stomac, în laringe în călătorii.
În inimă.
Dar în cap am juns doar ieri. Am mai fost în regiune dar doar pe dinafară căci nu am avut acces în interior.
Încercând să înțeleg un text, ieri, mi-am bătut capul și l-am citit de mai multe ori. Abia când am defocusat gândurile am ajuns în interior.
Două spații despărțite de un fel de membrană cu o fantă la mijloc pe verticală.
Diferențiate sunt doar de acea membrană și de luminozitate.
În primul spațiu luminozitatea este mai redusă. Acolo sunt gândurile obișnuite, mai mult materiale decât subtile. Dincolo este spațiul „ a ști” și este foarte subtil și mult mai luminos.
Spațiile acestea sunt nelimitate și cu toate acestea nu ai sentimentul de infinit sau finit. Corpul nu le dă o importanță așa cum mai nou nici timpul pentru mine nu mai are valențele cu care am fost până acum.

Anunțuri

Jocurili

Cu un picior ieșită din dominația egoului urmăresc din alte perspective.
Lumea suferă. Ne rănim, dezamăgim, jignim, unii pe alții în mai toate relațiile interumane: soț-soție, părinți-copii, vecini, prietenii, dușmănii, națiuni, rase, etc.
Revizuiesc ce știu: adicătelea Spiritul nu suferă, nu jignește, nu rănește, nu este victimă sau sclav căci este prin însăși esență, iubire și libertate.
Bun. Dacă ăsta nu suferă, suferă doar egoul căci așa se spune că doar el rănește și poate fi rănit.
Fac pauză în gândire și ascult, văd, înțeleg spre ego.
Surpriza mea vine cu următoarea observație: egourile sunt prietene, ele își fac treaba împreună în procurarea hranei energetice de joasă frecvență de care au nevoie de la gazde.
Și atunci care-i jocul? Cine suferă de fapt? Există suferință reală?Este ea adevărată?
PS: întrebarea este: ce-i gazda, nu cine-i gazda? Un loc de joacă între „bine” și „rău”, un simplu transformator de energii(în marea majoritate transformă energii subtile în grosiere și foarte foarte rar invers)?

Am adormit repede dar pe la 1 noaptea m-am trezit și n-am mai putut dormi. Gânduri m-au invadat. Cum trimiteam un gând la plimbare, venea altul. Habar n-am cât m-am luptat cu ele, juma de oră, o oră?
După ce m-am învârtit în pat de pe o parte pe alta, ba era cald, ba era rece.
Cândva am închis ochii și m-am găsit în fața unei cascade. Așa o surpriză mare că am creat o emoție și a dispărut. Am deschis ochii, am respirat adânc și i-am închis din nou. Cascada era acolo formată dintr-un pinten rotund de stâncă situată undeva la partea superioară a unei prăpăstii destul de înguste dintr-o falie de pământ care pe lungime nu avea capăt. Apa curgea limpede în stropi fini ca o perdea din mărgeluțe.
Am plimbat privirea în jur. Pereții nu erau netezi ci erau străbătuți ici și colo de stânci ce ieșeau acoperite cu vegetație luxuriantă. Că era mult verde este clar, zic eu, dar imaginea era alb-negru. Eu stau pe o stâncă netedă cu picioarele adunate sub mine. Gândurile au tăcut. Privesc în jos, sub mine, prăpastia parcă nu avea fund. Mă simt bine, mă simt în siguranță, aici nu trebuie să rezolv probleme, nu trebuie să mă apăr de emoțiile altora, nu trebuie să umblu căci de aș vrea aș putea să mă deplasez plutind.
Apoi adorm.

Am adormit în dangănul clopotelor bisericii evanghelice, situată la 50m în linie dreaptă de căsuța din orașul de pe munți și văi, cu nume de libertate și străduța cu nume verde.
Ferestrele sunt deschise larg să intre răcoarea nopții, afară este o liniște binecuvântată iar eu parcă sunt în mijlocul clopotului ce bate ora 11 noaptea. Pe lângă dăngănitul melodios percep vibrația clopotului și-mi dau seama că urechile m-au atras direct în mijlocul acestuia. Pe obraz, vibrația metalului lovit, masează și mângâie în egală măsură.
Visele, deși am încercat să șterg tabla zilei ce trecea, așa cum m-a sfătuit JE, au fost pline de oameni și chestii obositoare. Cu ocazia asta observ că mintea străină se străduiește din răsputeri să manipuleze vise. Aveam obiceiul să le dau o importanță mai mare, viselor, să caut informații, premoniții, clarificări. Astfel că acum, conștientă de manipulare, am învățat să le sortez.
Dimineața înainte de trezire a fost totuși interesant. Pe un fond albastru-violet, foarte închis astfel că se vedea mai mult negru cu irizări de culoare, primesc un mesaj scris cu litere groase și albe, un zâmbilici supărat inclusiv. Nu știu sigur de la cine l-am primit dar pot să spun că l-am citit și am înțeles esența.
Apoi, fondul s-a schimbat, într-unul alb care conținea o informație verbală. Cineva mă ruga să-i dau adresa că dorește să vină să vadă măcar casa.
M-am trezit, am revizuit cele două informații de ultimă oră, apoi mi-am îndreptat atenția spre cele de bucătărie.
Sună telefonul. Doamna A, o cunoștință din România este în vizită la o prietenă din Waiblingen și mă roagă să-i dau adresa. Ar dori să ne viziteze să ne vadă în noua locuință.

infrangerea egoului – aspecte

il separatio

in toate sistemele care asigura libertatea omului regasim lupta cu egoul. omul de unul singur rareori biruie singur. are nevoie de ajutor din afara fie om fie alta entitate, fie tehnica/sistem.

de ce e dificil de „infrant” egoul?

sa ne uitam la cateva caracteristici.

egoul se identifica cu tine. vorbeste ca tine, traieste ca tine, se exprima prin tine, are mintea proprie, trairi proprii. daca si tu te identifici cu el este practic tu.

este ca un mulaj pe/in tine. te misti tu se misca si el.. gandesti tu, fuguta si el cu ganduri/dialog interior.. mintea cu care gandesti este a egoului. o poti stapani o vreme adica cateva momente scurte.

cum sa lupti cu tine? greu. daca folosesti forta bruta nu vei reusi decat sa creezi conflicte interne care vor duce la boala. e nevoie de tehnica sau energie.

egoul are grija sa mentina nivelul de energie cat sa…

Vezi articol original 698 de cuvinte mai mult

Fața

Monologam despre înțelesuri, comunicare, sensuri. Ședeam liniștită și gândurile zburau ușoare cu o repeziciune cu care m-am obișnuit.Era vorba despre cum înțelegem o dicuție, o carte, o informație.Subit am sărit într-un spațiu gol albastru foarte deschis precum cerul vara. Era interiorul care de fapt îl percepeam ca exterior acum.
În acel interior-exterior albastru am perceput o mișcare de rotație atât de lentă că puteam să cred că-i iluzorie.
Am înțeles cum funcționează și fac o încercare de a explica. Cu fiecare curățenie spirituală în osteneala de a ne recuceri pe noi înșine, ceva în interior, exterior se rotește abia perceptibil cu fața spre izvor, acea realitate sau adevăr pe care multă lume îl numește prea des „absolut”.
Un înțelept antic , nu-i mai știu numele, spunea că noi stăm cu spatele la ieșirea din peșteră și luăm drept realitate umbrele care se formează pe pereții peșterii.
Cu fiecare efort făcut pentru curățenia minții, spirituală, ne rotim încet dar sigur spre ieșirea din peșteră. Înțelesurile multiple pe care le avem asupra aceluiași obiect, deci multitudinea de perspective se datorează acestei poziționări întoarse față de izvor, sursă.
Ce ne aduce în consecință această rotire pentru repoziționarea corectă în corp? În primul rând tăcere. Căci poate la început te deranjează și ești îngrijorat că nu mai poți comunica cu semenii, doar la nivel de practic (cumpărături, relații de serviciu, etc.). Apoi începi să înțelegi că oricât te străduiești să explici ce vezi și cum vezi, sensul cuvintelor tale ajunge rotit la cei cu care comunici. Deci nu cuvintele devin sărace în a pune pe hârtie sau oral gândurile ci diferența de percepție a sensului lor.

Frații

Ne-am așezat chiar în bătaia vântului deși trebuia să ne gândim puțin și să ne organizăm, căci cunoaștem balta de atâția ani.
În fața caravaningului se înalță un stejar bătrân cu care intru la un moment dat în vorbă,fără să sper că și primesc răspuns. Întrebam de furtunile ce are să vină și dacă avem ceva de teamă.
Răspunsul a venit destul de repede și neașteptat, tradus de rațiune în ardeleană:
-Nuuuuuuuuuuuuu-i baaaai… staaați liiinișșșștițiii….
Am mai vorbit de una de alta, l-am întrebat dacă avem voie să-i ardem din cele cinci pungi de omizi, măcar trei. Cu aceeași voce bătrână nici feminină nici masculină îmi dă de înțeles că „faaaain ar fiii”. Apoi râde mulțumit.
Ne-am mutat totuși după o săptămână de vânt din față pe partea de vest a bălții. În față avem trei arțari tineri. Acolo unde ne-am pus măsuța inițiez o discuție cu unul din ei. Mă surprinde vocea veselă, copilăroasă, mai mult râzând și chicotind, ne urează bun-venit,o fi bine, n-o fi nimic grav.
Sunt curioasă să aflu cine i-a făcut. Tatăl, tatăl ne-a făcut. În cap încerc să traduc „mamă” gândind la mama natură, planeta mamă și etc. Nu, nu! Tatăl, Tatăl ne-a făcut! Nimic nu este mai presus de Iubirea Tatălui.
-Tată vostru este același Dumnezeu de care vorbim noi oamenii?
-Da.Noi suntem frații voștrii. Nimic nu este mai presus de Iubirea lui Dumnezeu.Voi sunteți mai aroganți crezând că sunteți mai speciali și faceți o mulțime de năzbâtii.
Nu știu de ce, mi-a venit în minte Iisus, deși nu mă mai gândisem cam de multișor la el. Întreb dacă știe cineva cine este Isus.
-Isus, este fratele tău.
O duioșie fără margini mi-a inundat corpul, inima s-a deschis într-o iubire de nedescris. M-am dus în spatele caravaningului făcându-mă preocupată ca să pot să plâng. Ce dor mi-e de fratele meu.